Să nu creadă cineva că sistemul medical nu e
important pentru politicienii care conduc România. Motivele nu sunt întotdeauna
cele la care ne-am aştepta, dar politicile de sănătate contează pentru
politicienii de profesie. Poate că noi am uitat, dar ei nu uită că prăbuşirea
guvernului Boc a fost declanşată de o controversă legată de reforma sănătăţii.
Consilierii lor nu uită cât de mult poate fi influenţată popularitatea unui
ministru de rezolvarea (sau nu) a unei crize a medicamentelor. Secretarele lor
nu uită cât de importantă este apariţia şefului politic la tăierea panglicii
unei noi clinici. Sistemul medical e important pentru politicienii români, dar
nu pentru că îi poate menţine (sau nu) sănătoşi pe alegători, ci pentru că îi
poate menţine (sau nu) pe ei în funcţie.
În urmă cu doi ani, în „Viaţa medicală“ se
discuta despre propunerile drastice de reformare a sistemului medical. La un
moment dat a fost chiar publicat un proiect de nouă lege a Sănătăţii. Astăzi,
tot despre propuneri radicale discutăm, deşi o nouă lege nu va mai exista.
Subiectele sunt însă aceleaşi ca în vara lui 2011: pachetul de bază,
salarizarea medicilor, legea malpraxisului, introducerea asigurărilor private,
salvarea Institutului Cantacuzino. Exact aceleaşi. Reforma sistemului medical
românesc seamănă tot mai mult cu legenda meşterului Manole: ce se clădeşte
ziua, se surpă noaptea. Iar noi rămânem cu un sistem „părăsit şi neisprăvit
care e pustiu şi urlă-a morţiu“.
Blestemul
ce apasă asupra meşterilor care încearcă să reconstruiască sistemul medical românesc
îşi are originea într-un fenomen malign pentru întreaga Românie: guvernarea cu
sondajul în mână. În acest tip de guvernare, sediul liderului nu se mai află într-un
birou de înalt demnitar, ci în studioul de televiziune, acolo unde politicianul
anunţă în prime-time noile măsuri. Consilierii îi spun apoi, cu sondaje
proaspete în mână, ce simte poporul despre noua lege. Dacă poporul dă din coadă,
politicianul merge înainte. Dacă nu, legea este ciuntită, rănită, amputată, până
ce poporul se simte satisfăcut.
Într-o democraţie, poporul îşi alege liber
liderii, cărora le delegă puterea de decizie pe o durată determinată, urmând
a-i penaliza sau răsplăti în funcţie de cum a fost folosită această putere. Într-o
videocraţie (termen lansat de Giovanni Sartori), deciziile politice sunt luate în
funcţie de ce a simţit audienţa în faţa micului ecran. Scopul final nu este
guvernarea cetăţii, ci gospodărirea popularităţii individului politic.
Reformă în sistemul sanitar nu se poate face
fără schimbări consistente. E imposibil, în contextul actual, să fie împăcată şi
capra şi varza. Guvernul nu doreşte, de exemplu, să crească taxele pe care românii
le plătesc pentru asigurarea medicală? Atunci va fi nevoit să reducă pachetul
de servicii medicale. Defectul acestor măsuri, altfel sănătoase dacă sunt
corect aplicate, este nepopularitatea lor. Politicianul care şi le va asuma va
pierde voturi pe termen scurt. Cine îşi asumă astăzi, în România, un astfel de
risc?
Eugen Nicolăescu a semnat, în ultimele săptămâni,
protocoale de alianţă cu toţi actorii importanţi din sistem: asociaţii de
pacienţi, de medici, din zona industriei farma. Dar o reformă reală nu va putea
să-i mulţumească pe fiecare dintre aceştia. Dacă doreşte cu adevărat să
reformeze sistemul, ministrul Sănătăţii (oricare ar fi numele lui) trebuie să-şi
asume riscul nepopularităţii. Trebuie să guverneze, nu să se facă plăcut.
Însă nu doar ministrul liberal al sănătăţii
trebuie să fie dispus să-şi asume acest risc, ci şi şeful său pe linie directă:
premierul social-democrat Victor Ponta. Fără un solid sprijin politic din
partea primului-ministru, Eugen Nicolăescu va fi mazilit îndată. Şi atunci,
responsabil de eşecul reformei va fi nu doar ministrul liberal, ci şi premierul
socialist.
Modelul politic al lui Victor Ponta este
fostul premier britanic Tony Blair. Acesta avertiza că „îi place sau nu-i place,
un lider îşi va înstrăina anumiţi oameni. În momentul în care iei decizii, eşti
obligat să te desparţi“. Doar după o despărţire a putut meşterul Manole să-şi
termine construcţia.