Lumea e rea!” Asta prindea din zbor când se juca în curte, asta deslușea din orice îi transmiteau ai săi și astfel sunau finalurile convorbirilor telefonice din vremea studenţiei. Precum repetă monahul în chilia lui rugăciunea inimii, tot așa îi prociteau de la sute de kilometri depărtare, în cască, pe rând, tatăl și mama, până ce i-au înţesat fiecare alveolă a fiinţei în croiala morţii. Ei știau că vorbele lor sângerii fac rating. Special, la finalul convorbirii, strecurau zicalele magice, și-l scoteau din „da”-urile și „nu”-urile pe care le trimitea înspre ei până atunci, făcându-l dintr-odată limbut. Păreau că se enervează când el punea cu zgomot receptorul în furcă, dar, simţindu-i arţagul, adormeau fericiţi, recunoscându-și așa odrasla, că e din carnea lor ploscașă.
Ce-a absorbit în copilărie, melopeea funebră care l-a însoţit mereu, l-au transformat într-un tânăr ursuz, mohorât și trist. Încerca să pară nostim, să o facă pe nurliul, dar smolniţa se strecura între surâsuri și pelinul se prelingea dindărătul declamaţiilor. Cel mai luminos și mai vesel om care-i ieșea în cale pleca întunecat și pietrificat. Ba chiar unii apropiaţi îi demonstraseră că, din pricina întâlnirii nefericite cu el, câţiva oameni au părăsit această lume.
După ce surpase temelia fiecărei relaţii, întâmplarea i-a adus în prejmă o fată prin al cărei fulgarin nu pătrundeau îmbufnarea și malignitatea sa. A fost prima care i-a spus direct: „Tu miroși a moarte!” Rotunjoară, parcă ieșită proaspăt din prinsoarea pubertăţii, și netăbăcită de viaţă, cum o socotea el, ea a fost însă cea dintâi fiinţă care i-a zgâlţâit trunchiul și i-a arătat fructele otrăvite pe care le odrăslea. Nu avuse nici pe departe copilăria lui îndestulată și nici nu visase la nisipurile fine care lui îi încinseseră de atâtea ori pielea sau la apele azurii în care-și înmuiase trupul vară de vară. Tălpile ei se bătuciseră din pruncie pe bolovani cât pumnul, când fugea când între birt și staul, când între pătul și școala din comună.
Nimeni n-ar fi zis acum, privindu-i ţinuta și tonusul vital, eleganţa cu care-și purta degetele pe corzi și sentimentele pe care le stârnea în sală, că această jună, nu de mult, străbătea uliţele unui sat de munte și abia de reușea să închidă ochii peste noapte. Părinţii ei nu aveau nici feţele smerite și nici pântecele înfoiate. Nu se arătau înfioraţi de lume, înfuriaţi pe soartă și tânguitori la orice pală de vânt. Crescând, i-a văzut cum munceau din greu, dar și cum se împurpurau în obraji după ce se strângeau în braţe. Părinţii lui, în schimb, cu toate extravaganţele lor, erau reci și asexuaţi, se iubea fiecare pe sine și niciunul în mod real pe celălalt, mimau pietatea și clamau ajunarea, predicau de la catedră iubirea și vieţuiau în resentiment.
Târziu, a înţeles că viaţa i-a fost otrăvită. Nu știa dacă ai săi deveniseră veninoși sau erau continuatorii unei confrerii în care fiecare-i picura celuilalt fiere în pocal. A răscolit toate fotografiile de familie și a recunoscut întunecarea pe care generaţie după generaţie o sporise. Focoasa tânără i-a dăruit vederea cea bună și l-a extras dintr-o existenţă deplorabilă, a rupt lanţul bărbaţilor astenici ai familiei sale angoasate și anxioase. L-a făcut să relaţioneze intim și pozitiv cu ceilalţi, după zeci de ani în care fusese mutilat și continuator al unei masculinităţi imature. A început să acţioneze eficient și creativ în propria existenţă și a încetat șirul mesajelor de discreditare a vieţii și de impregnare a tot ce-l înconjura cu moarte.
Lumea e rea – aceasta era geografia mentală a familiei sale. Certitudinea și siguranţa acestui mesaj au reprezentat inamicul schimbării unor generaţii. Suntem noi, oamenii, mașinării care cercetăm reciproc și necontenit fisurile celorlalţi, aparate bipede ce se rotesc în jurul semenilor căutându-le scorburile care să ne fie vizuini, unde să ne puim răutăţile din care să eclozeze larvele ce vor mistui existenţa?