Am urmărit îndeaproape două proiecte ale societăţii civile care au legătură cu sănătatea: MagiCamp/Home și Dăruiește Viaţă. Am fost suficient de aproape de ele încât să pot simţi energia actorilor principali și a beneficiarilor și destul de departe încât să nu-mi atribui nici cel mai mărunt merit.
Ambele proiecte au la bază cunoașterea intimă și recunoașterea sinceră a unor realităţi care ne dor. Și ambele izvorăsc din compasiune pentru suferinţa umană. Cu toate acestea, ambele sunt frecvent atacate, fie direct, fie prin atac la persoană, cel mai adesea de indivizi care, prin prisma poziţiei în care se află, ar fi fost de bun-simţ să le sufle mai degrabă în pânze. Nu aș fi scris asta aici dacă o parte dintre aceste voci nu ar veni din partea unora care fie lucrează, fie controlează mici destine sau bugete ale Sănătăţii românești.
Am avut plăcerea de a participa, chiar dacă nu foarte activ, la un proiect ce viza pregătirea medicilor și asistentelor de la Spitalul Marie Curie (dar nu numai) în privinţa comunicării cu pacienţii și aparţinătorii, dar și în echipă. Iată câteva aspecte care mi-au provocat reflecţia:
• Noi facem un spital nu este despre „noi înălţăm o clădire”. Pentru mine, acest proiect este o primă întâlnire cu ceva mai mult decât standarde înalte, tehnică de vârf și curăţenie sau circuite. Este și despre oamenii care lucrează acolo; schimbarea aparaturii și a pereţilor nu are cum să producă o schimbare prea însemnată.
• Medicii cu care am discutat se bucură că noua clădire le va oferi și lor un spaţiu pentru a avea condiţii decente la locul de muncă. Pentru că trebuie să ne îngrijim de cei ce îngrijesc la rândul lor.
• Am întâlnit asistenţi și medici generoși, dar și copleșiţi, încărcaţi emoţional de imposibilitatea de a ajuta mai mult copiii și familiile lor. Această suferinţă impune o regândire a rolului lor, dar și o pregătire adecvată. Mai mult, au nevoie de înţelegerea și recunoașterea unei societăţi care funcţionează după legi tot mai arbitrare.
Recunosc că rezistenţa la schimbare este mare atunci când vorbim de macrocolectivităţi. Înţeleg și că adeseori politicul va profita mai mult din conservarea stării de fapt. Dar atunci când avem astfel de mostre de compasiune profundă, atât individuală, cât și colectivă, poate că ar fi cazul să ne scoatem ușor pălăria, să vedem dacă putem pune umărul și, doar de acolo, dinăuntru, să ridicăm glasul și să spunem dacă ceva poate fi făcut și mai bine.
Altfel, vom ucide încet-încet iniţiativa, inovaţia, pasiunea și compasiunea, conștiinţa și rezilienţa fără de care specia umană încă ar mai fi rostogolit bolovanul la intrarea în peșteră. Înainte să luăm piatra și să aruncăm, ar fi bine să ne asigurăm că în spatele celui pe care îl ţintim nu există vreun copil bolnav, un părinte în suferinţă ori doar atât: mare suferinţă dublată de o mare neputinţă.