Și totuși... a venit! Ca un tsunami, ne-a dărâmat concepţii, păreri, mentalităţi. Vieţi! Ne-a separat unii de alţii prin filtrul gros al propriilor opinii, avizate sau nu. Îndreptăţite toate, aparent.

Și iată că MOARTEA este aici. Și pare că nu o mai lăsăm să plece. Unii din frică, alţii din ignoranţă. Ne numărăm morţii, îi plângem pe cei dragi, fără să înţelegem de ce și fără să avem curajul unor decizii înţelepte. Ne amintim de vremurile de dinaintea pandemiei. Și ni se face dor de o lume în care viaţa nu avea o finalitate atât de bruscă.

De o perioadă în care nu trebuia să mai cunoaștem oameni dragi doar pentru a ajunge să ne luăm „la revedere” de la ei prin filtrul unui telefon sau prin vocea necunoscută a unui medic obosit, care încearcă cu ultimele puteri să ofere o brumă de umanitate și empatie în faţa unui sfârșit grotesc.

Un sfârșit care vine mult mai repede acum. Nu mai avem timp să ajungem la „Capăt de drum” cu sufletul în pace și etapele încheiate în liniște, înţelegere și acceptare. Ne învârtim continuu în searbăda încercare de a duce la capăt o existenţă destinată din primele clipe să aibă o finalitate, dar uităm că astăzi timpul se scurge neiertător și în grabă.

Uităm doar pentru a ne aminti în momente care dor prea tare pentru a le ilustra în cuvinte. Cei care au plecat nu se mai întorc. Rămânem noi în urma lor, să le plângem absenţa, să trăim cu ea până la propriul final. Și să ne întrebăm: ar fi putut fi altfel? Am fi putut face altceva? Mai mult?

Mai bine? Mai cu înţelepciune și răbdare? Și încredere în cei ce slujesc zi de zi bolnavul și luptă pentru o fărâmă de viaţă? Sunt întrebări la care va răspunde fiecare dintre noi, în intimitatea proprie, mai devreme sau mai târziu. Iar răspunsurile ne vor fi peceţi pe suflet.

Citiți și: Farfurie și pandemie