1917,
noiembrie – perioadă fatidică, nefastă pentru omenire… Şi totuşi, cum avea să
spună cu umor mai târziu chiar profesorul
Valentin Neagu, în România un eveniment avea menirea să amelioreze efectele
a ceea ce s-a numit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. La 2 noiembrie
s-au născut Valentin şi Alexandru Neagu, la un an după venirea pe lume a
fratelui lor, Nicolae.
Gemenii
s-au născut în refugiu la Buhăieşti, judeţul Vaslui, unde fratele mamei lor,
Jenică Dumitrescu, era şef de gară. Părinţii, Vasile şi Maria Neagu, erau cadre
didactice care la sfârşitul Primului Război Mondial, încă foarte tineri (sub 30
de ani), s-au stabilit în Cadrilater, la Silistra – el ca inspector şcolar al
judeţelor Durostor şi Caliacra, iar ea ca directoare a şcolii de fete din
localitate. Din acest motiv, mulţi „cunoscători“ l-au revendicat pe Valentin
Neagu ca fiind „machedon“ din Dobrogea.
La
Silistra, copiii formau o „echipă“ destul de omogenă şi zvăpăiată. Înotau
foarte bine şi traversau uneori Dunărea înot, însoţiţi fiecare de câinele lui.
Prin clasele primare, cei trei fraţi nu aveau curaj să sară de pe şlepuri în apă.
Şi pentru că erau, totuşi, dornici să performeze, căutau pe câte un şlep un
marinar mai nervos şi se apucau să-l înfurie până când acesta se lua după ei să-i
bată. Atunci îşi biruiau frica şi îndrăzneau să sară în apă.
A
urmat mutarea familiei la Bucureşti. Gemenii au urmat ultimele patru clase la
prestigiosul liceu „Sf. Sava“. Valentin povestea o sumedenie de isprăvi din
perioada acestor studii, dar întotdeauna vorbind cu mult respect despre
directorul ardelean Traian Pop. Fiind talentat şi remarcat prin pregătirea la „ştiinţele
exacte“, Valentin părea să fie menit unei cariere inginereşti. Contactul cu o
sală de curs din sediul Politehnicii de pe Polizu l-a îngrozit însă şi a fugit
la… Medicină. Aici a fost coleg cu Ion Chiricuţă – renumitul oncolog clujean,
Grigore Pambuccian, anatomopatologul bucureştean, precum şi cu alţi medici
pricepuţi din diferite specialităţi şi oraşe. Mai ales în ultimii ani de
facultate, silinţa la învăţătură creşte şi obţine un premiu substanţial în cărţi,
în anul VI. Mai mult, încă din anul VI este ales preparator la catedra de
anatomie a temutului prof. dr. Francisc Rainer. Concomitent, este intern al
spitalelor din Bucureşti. Activitatea la catedra de anatomie îl determină să
afirme mai târziu, cu multă plăcere: „Chirurgii ştiu anatomie cum şoferii ştiu
geografie“. De fapt, ca anatomist, punea temelii trainice carierei sale de
chirurg şi urolog.
Datorită
calităţilor sale şi mai ales prin valoarea rezultatelor obţinute, profesorul
Francisc Rainer l-a recomandat pentru postul de medic al Palatului Regal, fapt
pentru care a fost de mai multe ori în vizorul vigilenţilor de ieri, părinţii,
cel puţin spirituali, ai vigilenţilor de azi. A reuşit la un moment dat să
estompeze gravitatea acelor acuzaţii, scriind în autobiografie că: „Între 1942 şi
1947 am fost medic la policlinica fostului Palat Regal“. „Policlinica“ era un
bemol, care atenua efectele furiei activiştilor vigilenţi şi chiar i-a „permis“
accesul în PMR, odată cu reprimirea în partid a domnului, pe atunci „tovarăş“,
prof. dr. Th. Burghele, exclus prin anii ‘50.
În
primii ani postbelici, datorită prieteniei cu care îl onora faimosul radiolog şi
om politic Ion Jovin, discuta cu acesta eventualitatea de a prelua, după
pensionarea lui, cabinetul de consultaţii de radiologie. Mama l-a sfătuit însă
să-şi valorifice în urologie talentul de chirurg, moştenit şi de la ea întrucât
lucra perfect croitorie şi era şi o talentată desenatoare.
Cu profesorul Burghele s-a întâlnit ca intern
în clinica de chirurgie a profesorului Nicolae Hortolomei. Desigur, profesorul
Burghele, cu simţul său caracteristic de a depista marile valori cu care s-a înconjurat
ulterior ca şef al Spitalului Panduri, a fost interesat să-l preia de la
anatomie ca asistent la clinica sa chirurgicală. La începutul anilor ’50, la
Spitalul Panduri funcţionau doi şefi de lucrări: „maître“ dr. Alexandru Placa,
a fost intern al spitalelor din Paris, de o vârstă apropiată cu cea a
profesorului Burghele; şi Valentin Neagu, care a fost imediat însărcinat să ţină
cursurile cu studenţii anului IV Medicină generală. Aceste cursuri se ţineau în
amfiteatrul Institutului de Medicină Legală de pe Splai, astăzi demolat, care
era mai mare decât amfiteatrul de la ultimul etaj al Spitalului Panduri.
În
primii ani, cu o oră, două înainte de curs, pornea din aleea Brezoieni, unde
locuia, prin Sărindari, până la Cafeneaua Capşa unde, sorbind dintr-o ceaşcă de
cafea, îşi pregătea cursul. Era însoţit de fiul lui, elev prin clasa a şaptea,
care îi ducea mapa. Acesta îşi aminteşte de sfaturile pe care i le dădea: „Dacă
înveţi silitor până la 22–24 de ani, ţi-ai rezolvat toate problemele. Dacă eşti
leneş, o să te chinui toată viaţa“, sau „Valoarea unui om este consfinţită de
numărul acelora care au nevoie de el“.
A
urmat evoluţia normală: conferenţiar, profesor universitar, şef de clinică şi
director al Spitalului Panduri. Prima teză de doctorat a fost coordonată de
profesorul F. Rainer, intitulată „Variabilitatea muşchiului toracobrahial“. Şi-a
dat a doua oară doctoratul, cu o teză privind reconstrucţia vezicii urinare
dintr-o ansă intestinală (enterocistoplastia în vezica mică tbc). Ambele s-au
bucurat de o largă şi binemeritată recunoaştere, relevată prin multitudinea citărilor
bibliografice.
Personalitatea sa era
dominată de marile calităţi umane. În profesie a fost conştiincios, devotat,
precis, sever cu el însuşi, dar cald şi apropiat faţă de cei din jur. Pacienţii
săi îl venerau, având încredere totală în capacitatea sa de a le reda sănătatea.
Era un chirurg desăvârşit, fără să urmărească aspectele spectaculoase. Era unic
şi nerepetabil în fiecare act chirurgical. Acest lucru îl asemăna cu pictorii
de geniu, într-o lume în care unii colegi se limitau la performanţa unor
copiatoare xerox. Calm şi stăpânit, impunea echipei sale de ajutoare – nu întotdeauna
la nivelul cerut de situaţiile uneori complicate.
Avea acelaşi stil
clar şi precis la catedră. Audiindu-i cursurile, plecai cu noţiunile clare şi
ordonate de care aveai nevoie, evitând pe cât posibil pletora de clasificări
care dominau cursurile în acea perioadă. Uşurinţa cu care deosebea „grâul de
neghină“ în torentul de informaţii medicale îl făcea să fie mereu la zi cu tot
ce era nou, dar şi util în acelaşi timp.
În toate aceste activităţi îşi făcea timp şi
pentru prieteni. Cineva spunea că prietenia este de trei feluri: din interes,
din plăcere şi prietenia adevărată din dragoste de oameni. Profesorul Valentin
Neagu a fost întotdeauna un prieten adevărat. Spunea cu plăcere bancuri, muncea
cu plăcere în grădină, la plantat trandafiri, tuns pomii, cules fructe etc. Înota,
patina şi juca tenis cu plăcere. Cu oarecare întârziere, a devenit şi un
pasionat al schiului alpin. Agrea organizarea unor mici petreceri la ţară. Avea
chiar o chitară. Anestezistul Petre Dumitriu cânta uneori şi cerea un „la“. El
lovea toate corzile şi-i spunea: „Alege-ţi“. Din şcoală învăţase să cânte la
vioară şi avusese la un moment dat în repertoriu „Balada“ lui Ciprian Porumbescu.
Din grupul său de prieteni apropiaţi s-au
remarcat prof. dr. Dorin Nicolescu, promotor de şcoală endourologică, prof. dr.
Ioan Drăgan, un mare specialist în medicină sportivă, pentru mulţi ani membru
al Comitetului Olimpic Internaţional, dr. Petre (Pusi) Dumitriu, şef ATI şi
anestezistul preferat al profesorului. Lista ar putea continua. A avut grijă ca
în urma sa să rămână oameni de valoare cu care „să nu se ruşineze“, cum obişnuia
să spună chiar el. Au fost remarcaţi public prof. dr. George (Gică) Bumbu,
conf. dr. Bogdan Braticevici, dr. Nicolae Vasilescu, dispărut prematur dintre
noi, la care aş adăuga şi numele unuia dintre autori, dacă nu ar fi lipsit de
modestie. Nu putem încheia lista succeselor în şlefuirea valorilor umane omiţându-i
pe fiii săi, profesorii universitari dr. Mihai Neagu (Germania) şi dr. Neagu Ştefan
(Bucureşti). Am putea găsi cu mâhnire un singur aspect negativ: fuma enorm,
fapt care l-a răpus printr-un cancer pulmonar, în februarie 1989. A trecut în
acelaşi timp în lumea nemuritorilor. În memoria sa, am aşternut aceste
nevrednice rânduri.