Învăţământul medical este, în esenţa sa, o
transmitere de cunoştinţe, de informaţii. Timpul a etalat de-a lungul istoriei
mai multe modele. Primul a fost cel antic, în care învăţăcelul făcea practic
ucenicie pe lângă maestru, care îl învăţa tot ce ştia. A urmat apoi modelul
scolastic, în care studenţii citeau sau li se citea din cărţile numelor
consacrate, fără contact direct cu pacientul. Târziu, Herman Boerhave, în
Olanda secolului XVIII, a introdus modelul clinic modern de predare a ştiinţelor
medicale, care îmbina teoria cu experimentul şi practica la patul bolnavului.
Acest model a înlocuit treptat presupoziţii şi
concluzii hazardate cu ceea ce numim medicină bazată pe dovezi. O cantitate
imensă de informaţie, diseminată pe parcursul a şase–şapte ani, permitea
devenirea unui medic. Fiecare disciplină preclinică şi clinică, predată separat
pe parcursul semestrelor sau anilor, contribuia la formarea performantă a gândirii
şi la acumularea cunoştinţelor. Modelul nu a mulţumit totuşi pe deplin,
deoarece noţiunile erau predate separat, ca rupte unele de altele, or fiinţa
umană este un sistem unitar. Pornind de la această insuficienţă, a apărut
modelul modulelor integrate ale predării medicinii, în care ideea centrală este
aceea a unităţii structural funcţionale a subsistemelor organismului uman. Un
modul, de exemplu cel circulator, este predat concomitent şi integrat de către
anatomist, anatomopatolog, histolog, fiziolog, fiziopatolog şi cardiolog. În
perioada cât se predau aceste cunoştinţe, toată gândirea studentului este
centrată pe problema circulaţiei, dar din toate punctele de vedere. Examenul se
dă în faţa comisiei formată din toţi acei profesori, care plimbă studentul prin
toate cotloanele circulaţiei, cerându-i corelaţii cu aplicaţiile clinice.
Altfel spus, preclinicul este integrat clinicului. Apoi urmează digestia şi tot
aşa. Multe universităţi de Medicină au adoptat acest model de învăţământ. Sunt
instituţii performante în practica clinică şi în cercetare. Derivat din cele
două modele, cel clasic şi cel modular integrat, a apărut al treilea, în care
materia se predă pe bucăţi, cu disjuncţie clinic-preclinic, fără integrarea
structural-funcţională a materiei. Practic, câteva săptămâni studenţilor li se
predă zi de zi psihiatrie, alte câteva neurologie şi tot aşa, după fiecare
modul dând examen.
Să analizăm puţin lucrurile. Psihismul şi învăţarea
au şi ele nişte legităţi. Cine nu înţelege acest lucru, ar fi mai bine să se
lase de medicină şi de învăţământ. În ideea legităţilor psihice, în cursul învăţării,
într-o primă etapă, studentul se obişnuieşte cu tematica. Apoi înţelege noţiunile
fundamentale ale domeniului. În etapa a treia, sesizează şi înţelege corect
unitatea sistemică a cunoştinţelor dintr-o specialitate. În etapa a patra, se
completează aceste cadre cu „nuanţe“ care dau viaţă acelei cunoaşteri, adică
studentului îi devine posibilă înţelegerea coerentă a unui caz. Abia în etapa a
cincea studentul devine capabil de a nu face confuzii de ordin diferenţial,
deci a învăţat alfabetul, pentru a pune mâna pe uneltele practicii medicale. Îi
este legic imposibil studentului să parcurgă toate aceste etape în câte
trei-patru săptămâni. În plus, studenţii care vor să înveţe sunt la fiecare
trei-patru săptămâni în sesiune, ceea ce înseamnă, oricât de relaxat ar fi
studentul, o stare de tensiune, care scoate absolvenţi epuizaţi după şase ani.
Deci scoatem oameni obosiţi, derutaţi şi nepregătiţi şi, mai grav, oameni care
nu mai au încredere în ei. Aceasta este una dintre explicaţiile prăbuşirii pregătirii
absolvenţilor.
S-a ajuns ca la rezidenţiat să avem un fel
de uniformizare a rezultatelor. Acest lucru nu se datorează doar maturizării
lente a noilor centre universitare medicale, dar şi prăbuşirii performanţelor
din centrele cu tradiţie, din cauza modelului modular de predare. Unele
patologii au incidenţă şi prevalenţă sezonieră. Dacă în cele câteva săptămâni
de clinică nu s-a internat niciun ulceros sau niciun bipolar, studenţii nu vor
vedea în toată studenţia lor un caz. Vor ajunge medici care vor avea pretenţia
să trateze cazuri pe care nu le-au văzut în viaţa lor. Este o penibilă întoarcere
la modelul scolastic. Dacă pe parcursul unui asemenea modul un student se îmbolnăveşte,
ce faci cu el? Îi predai ulterior cursuri unui singur student sau îl obligi să
recupereze peste un an? Asemenea aspecte sunt tratate actualmente prin închiderea
ochilor: „lasă-l să dea examen, unul în plus sau în minus…“. Cred că este de-a
dreptul periculos, deoarece acea persoană ajunsă medic la un moment dat va
decide sănătatea sau poate viaţa unui om. În plus, cât de legal este ca eu,
cadru didactic, să lucrez patru săptămâni şi să iau salariu un an de zile?
Acest sistem modular este conceput pentru comoditatea cadrelor didactice, care
scapă în câteva săptămâni de studenţi, iar apoi îşi pot vedea nestingherite de
practica publică şi privată, dar este total contraperformant în pregătirea
noilor generaţii de medici, ceea ce va duce progresiv la prăbuşirea calităţii
actului medical, a competitivităţii medicilor români. Consider problema de
interes public şi aş interzice prin lege acest model de învăţământ medical.
