Fără respectarea acestor etape, povestea nu e poveste, ci o serie dezlânată de evenimente și enunţuri. Pe noi, ca medici, ne interesează foarte mult această lecţie literară gimnazială, pentru că medicii lucrează în fiecare zi cu povești.

Nu o să spunem niciodată suficient de des că medicii sunt povestitori, rolul lor e de a produce o naraţiune coerentă din „materialul” suferinţei pacientului. Asta înseamnă, mai întâi, să știi să asculţi și să faci lumină în bogăţia de semne și simptome, apoi să scrii partea ta de naraţiune, adăugând intervenţii terapeutice, aducând-o spre deznodământ. Este, de cele mai multe ori, o navigare pe un ocean furtunos, pentru că nu avem decât un control parţial asupra direcţiei poveștii.

Privite de la distanţă, de exemplu într-o fișă de observaţie sau la o prezentare de caz, momentele subiectului sunt importante. Însă în viaţa și în timpul real, ele sunt supraestimate și ne pot face să pierdem din vedere lucruri esenţiale. Mulţi pacienţi (cel puţin dintre ai mei), firi analitice, ordonate și civilizate, vin la doctor cu o poveste deja foarte bine construită. O fac, poate, ca să ne facă viaţa mai ușoară, sau pentru că ei înșiși au tot făcut eforturi să înţeleagă ce li se întâmplă, sau pentru că „s-au molipsit” de o naraţiune falsă sau imprecisă. Inclusiv momentele subiectului sunt la locul lor, și nici asta nu e bine.

Atunci când stau de vorbă cu un pacient, nu expoziţiunea e primul moment, nici cel mai important. Ci punctul culminant: criza care l-a adus pe om în cabinetul meu. În astfel de situaţii, înainte să muncim la construirea poveștii vindecătoare coerente, trebuie să deconstruim, să o demontăm pe cea a pacientului. Iar punctul culminant e pârghia cea mai comodă pentru asta. Când omul ne spune că el are probleme la rinichi sau la pancreas, amânăm discuţia asta și îl întrebăm ce îl doare.

Alteori însă, nici punctul culminant nu ne ajută, pentru că e greu de găsit. Și atunci ne reorientăm spre expoziţiune, dar nu cea evidentă, ci cea ascunsă: o conversaţie despre viaţa de zi cu zi, despre ocupaţia pacientului (îi întrebăm sistematic cu ce se ocupă), familia lui, copilăria, hobby-urile, dorinţele, planurile lui.  Întotdeauna aceste discuţii sunt fertile și ne aduc detalii esenţiale.

Dacă acest lucru pare evident în specialitatea mea – psihiatria –, cred cu tărie că e important în orice specialitate. În plus, aceste conversaţii simple și omenești ne întăresc relaţia de încredere cu pacientul și sunt ele însele terapeutice. Doar timp să avem.