Medicii formați în România sunt foarte
apreciați în țările unde au ajuns să profeseze. Învățământul universitar de
stomatologie este și azi, după 50 de ani, o referință a calității formării
profesionale. Calitatea este întotdeauna în acord cu cantitatea și cu resursele
care generează produsul. Oferta de studii universitare a crescut exponențial în
ultimele două decenii: unele sunt calificări necesare pe piața muncii, iar
altele mai puțin sau deloc căutate. Medicina a fost și a rămas un domeniu profesional foarte atractiv.
Interesantă este reacția universităților de medicină și farmacie la cerințele
pieței și ciudată este politica promovată în domeniul formării profesionale în
medicină. Abordarea este în total dezacord cu politica promovată de statele
membre de mulți ani ale Uniunii Europene.
Formarea de medici dentiști trebuie să
satisfacă nevoia de acoperire a pierderilor naturale la nivelul țării și poate
avea ca scop și pregătirea unor studenți din afara granițelor țări. Aceștia din
urmă pleacă din România după absolvire, cu foarte puține excepții. În România
sunt înregistrați 20.000 de medici dentiști activi, iar pierderea naturală prin
pensionare, renunțare la profesie, emigrare și alte cauze este de aproximativ
500 de medici anual. În universitățile din România sunt în prezent cam 7.500 de
studenți la stomatologie, la programele de studiu în limba română. Cei care
studiază la programele de studiu în limba maghiară, franceză sau engleză nu
sunt incluși în acest număr. Anual avem 1.250 de absolvenți ai facultăților de
medicină dentară. Cam de două ori mai mult decât avem nevoie.
De unde provin acești absolvenți? 1.000
sunt absolvenți ai unor universități de stat și 250 ai unor universități
private. Există în România zece universități de stat și trei particulare
acreditate pentru formarea de medici dentiști. Numărul universităților de stat
s-a dublat după 1990, iar cele tradiționale au crescut cifrele de școlarizare.
Au apărut și universitățile particulare. Interesantă este distribuția
teritorială a acestor universități. În sudul țării, inclusiv Capitala țării,
termină anual facultatea de medicină dentară cam 400 de absolvenți (în patru
universități, trei de stat și una particulară). În Moldova (trei universități,
două de stat și una particulară) și Transilvania (trei universități, toate de
stat), 250 de absolvenți, iar în Banat și Bihor (două universități de stat și
una privată) 350 de absolvenți! Dintre toți absolvenții programelor de studiu
în limba română, peste jumătate sunt bugetați (ceilalți sunt cu taxă modică).
Numărul absolvenților trebuie corelat cu
inserția lor profesională iar aceasta este foarte bună, în stomatologie. Cum se
explică acest fenomen în condițiile în care numărul de absolvenți este
excedentar nevoilor de compensare a pierderilor naturale din piața muncii? Crește
numărul de medici stomatologi activi, crește numărul de cabinete și crește
oferta de servicii medicale. Aparent, lucrurile par în regulă. Scopul
politicilor de formare și inserție profesională trebuie să fie orientat spre
trei obiective majore: accesibilitatea populației la serviciile medicale
stomatologice, creșterea calității actului medical și asigurarea unor venituri
motivante medicilor. Din nefericire, niciunul din cele trei obiective nu se
regăsește în suficientă măsură în reglementările în vigoare.
Astfel, accesibilitatea populației la
servicii crește discriminator, respectiv supraofertă de servicii în orașele cu
economie performantă (locuitori cu venituri care le permit cumpărarea de
servicii stomatologice din veniturile proprii) și accesibilitate redusă, până
la inexistentă în mediul rural și în zonele defavorizate. Repartizarea
judicioasă, în acord cu nevoile de îngrijiri ale populației, nu este permisă de
Consiliul concurenței, fiind considerată măsură anticoncurențială. Curios este
că acest principiu nu funcționează la serviciile medicale de stat. Într-adevăr,
cum ar fi o secție de chirurgie cu atâți medici chirurgi câți doresc să lucreze
în clinica sau spitalul respectiv? La stomatologie pot fi cabinete
stomatologice la fiecare scară a blocului și număr nelimitat de medici în
fiecare din aceste cabinete. Fiecare medic dentist lucrează sau deschide
cabinet unde dorește, indiferent de cerințele de acoperire a nevoilor de
îngrijiri medicale. Doar sunt privați. Pacienții nu contează în această ecuație.
Creșterea calității actului medical are ca
premise obligatorii: formare profesională la cerințele actualizate ale
tehnologiilor existente în Europa și în lume, facilități financiare sau/și
fiscale pentru investiții, având în vedere mediul aproape exclusiv privat al
stomatologiei și evitarea creșterii exagerate a furnizorilor de servicii în
anumite zone, aceștia fiind nevoiți în astfel de situații să aplice și măsuri
inadecvate domeniului medical pentru a rezista pe piață. La urma urmei,
profesia este singurul mijloc de existență pentru medicii stomatologi
privatizați. Asistența medicală nu poate fi lăsată cu totul la nivelul
concurenței comerciale. În baza Legii nr. 95/2006 consolidată și conform
tuturor codurilor deontologice medicale, activitatea de furnizare de servicii
medicale nu este și nu trebuie tratată ca relație comercială.
Asigurarea unor venituri decente și
motivante pentru medicii dentiști este la fel de importantă ca pentru toți
ceilalți medici din sistem. Și totuși, despre veniturile stomatologilor nu vrem
să vorbim. Ceea ce fac ei este tot serviciu medical pentru populație. Doar că
ei sunt privați și statul nu are nicio cheltuială cu înființarea, dotarea și
întreținerea cabinetului dentar, la care costurile sunt chiar considerabile. Medicii
dentiști nu au nevoie nici de salarii de la buget, mici sau mărite. Finanțarea
serviciilor medicale dentare prin sistemul de asigurări sociale de sănătate
este extrem de redusă, respectiv mai puțin de 0,5% din fondul alocat
serviciilor medicale din România. Siguranța privind obținerea unui venit decent
este compromisă pentru medicii dentiști. Consecințele încep să apară: se reduc
concurența și mediile de admitere la facultățile de medicină dentară
(comparativ cu medicina), emigrația profesională este în creștere (având în
vedere și circulația profesională liberă ca profesie reglementată sectorial),
scade calitatea formării profesionale prin restricționarea practicii medicale a
studenților, compromiterea iminentă a prestigiului învățământului medico-dentar
obținut cu eforturi și rezultate excelente timp de decenii.
Se vorbește din când în când de numerus
clausus. Chiar legea sănătății aflată în vigoare tratează tangențial acest
subiect. Unele țări aplică strict acest principiu al limitării numărului de
locuri la facultățile de medicină. Dar aceste țări „importă” medici din alte
state ale Uniunii Europene. De fapt, această situație este pentru noi o
oportunitate de a aduce studenți din țările respective și pentru medicii români
este o ocazie să plece.
În România, politicile au fost și sunt în
sens invers, respectiv creșterea substanțială a cifrelor de școlarizare și în
bună măsură a locurilor bugetate. Dar aceste creșteri sunt economic asociate
creșterii substanțiale a investițiilor în universități pentru dotarea
tehnico-materială adecvată cantitativ și calitativ. Nu trebuie să ajungem la numerus
clausus dacă nu dorim, dar trebuie să investim în învățământul universitar
de specialitate, în concordanță cu cifrele de școlarizare, cu atât mai mult cu
cât avem în România profesia de tehnician dentar la nivel de licență. Adică,
alte cerințe și investiții în plus.
Complexitatea
acestei teme depășește autoritatea și potențialul Colegiului Medicilor Dentiști
din România și nu poate fi soluționată eficient decât cu concursul ministerelor
de resort, autoritatea profesională fiind dispusă, autorizată și capabilă să se
implice.
