Vedem în fiecare zi reclame pentru donarea de sânge, la TV, radio, pe Facebook. Sunt mesaje care încearcă să stimuleze o populație inertă, să participe la sănătatea sa, printr-un act simplu, uman, de a dona celule din sângele propriu pentru a salva o viață. Se aduc în fața publicului situații disperate, de bolnavi care au nevoie de anumite grupe de sânge, se explică faptul că prin donarea regulată organismul beneficiază, că donarea este chiar un medicament pentru oamenii sănătoși, care îmbunătățește starea de sănătate. De regulă, reporterii solicită cazuri reale în care bolnavii care au nevoie de sânge să vorbească în fața camerei de filmat, ca să impresioneze cumva donatorii potențiali din fața televizoarelor. Este însă nevoie, ca de fiecare dată când cerem un act umanitar, să aducem suferința și, uneori, chiar umilința bolnavului în fața publicului?
    Acest popor nu reacționează decât la emoții puternice, mai ales negative? Pe de altă parte, la toți bolnavii care au potențială nevoie de sânge se cere aducerea de donatori, iar acest demers aproape obligă unitatea respectivă să livreze produsele de sânge pacientului cu donator, chiar dacă există în acel moment alte priorități, de exemplu, politraume sau boli cu sângerări importante.
    Am avut o discuție, nu de mult timp, cu o aparținătoare care reclama faptul că, deși a adus donatori, bolnavul nu a primit sângele respectiv. Și atunci mi-am dat seama, încă o dată, că nouă ne lipsește în primul rând educația colectivă, pentru că noi nu dăm nimic dacă nu primim. Este drept că anii de comunism au denaturat valorile acestui popor. Și mai drept este că, din Nevoia de sânge și riscul de țară Nevoia de sânge și riscul de țară ʼ89 încoace, ce a mai rămas din valorile acestui popor s-a distrus, iar încrederea în valori a dispărut și prin atacul permanent asupra elitelor, căci altfel cum puteau nonvalorile să se impună? Mediatizarea excesivă și chiar răuvoitoare a unor derapaje sau chiar infracțiuni din zona domeniului medical ori chiar a activității de transfuziologie au accentuat scăderea încrederii în acest demers. Dar pretențiile... nu, solicitându-se mereu condiții ca în alte țări, dar cu minimum de efort din partea noastră.
    Dar cum stăm cu necesarul de sânge la beneficiar, adică bolnavii din spitale? Ei, aici, situația nu este deloc roz, mai ales acum, în perioada de concedii, chiar dacă vremea nu a ținut deloc cu vacanța. Frigiderele pentru produse de sânge sunt cam goale, produsele de sânge din grupe rare sunt greu de obținut, iar produsele de trombocite, care sunt și extrem de sensibile și cu durată foarte scurtă de valabilitate, lipsesc de cele mai multe ori. Bineînțeles că în acest timp nu scade cererea de produse de sânge, chiar dacă e perioadă de concedii. Dar cine are de suferit în această perioadă? Pentru că, trebuie să spunem acest lucru, este nevoie și de o reacție dinspre partea medicală, și anume aceea de a limita nevoia de sânge la operații programate, care nu reprezintă o urgență, decât nerăbdarea pacientului sau a doctorului de a rezolva problema, și de a limita administrarea excesivă de produse de sânge care nu respectă criteriile de indicație de transfuzie, doar pentru așa-zisul confort al medicului. Și, nu în ultimul rând, pregătirea necorespunzătoare a produselor de sânge pentru transfuzie, deoarece criza școlii de transfuziologie se manifestă și prin lipsa controlului asupra modului de administrare a produselor de sânge, care duc uneori la accidente de transfuzie sau în alte cazuri la ineficiența acestora. Este evident că, prin cumularea acestor factori de consum neadecvat la un aport scăzut de produse de sânge dinspre donare, rezultă o criză de produse de sânge.
    Trebuie să aducem în față categoriile de bolnavi care au nevoie de sânge și care nu pot aștepta, nu pot fi reprogramați: în primul rând, politraumele sau alte urgențe chirurgicale, dar și bolnavi cronici, la care aportul de sânge este crucial ca să mențină șansa de supraviețuire în limitele așteptate. Sunt studii care au arătat clar scăderea supraviețuirii generale la bolnavi cu cancer și anemie persistentă, de exemplu. Pacienții oncologici care necesită medicație nu pot primi acest tratament până nu se corectează anemia sau trombocitopenia, de exemplu, ei sunt temporizați, dar cancerul avansează și ajung în situații în care fie tratamentul nu mai este eficient, fie nu mai apucă să mai beneficieze de acesta. Pacienții cu leucemii acute nu pot fi temporizați, ei au nevoie de produse de sânge pentru a putea obține răspunsul la tratament, iar cei care necesită transplant pot pierde răspunsul dacă această intervenție nu se realizează la timp.
    Nu sunt suficiente paturi pentru transplant în România, există liste de așteptare, dar poți să crești ritmul de transplant, să deschizi noi centre, dacă nu ai și suport transfuzional adecvat? Poți să începi o procedură de transplant și să te trezești că în momentul de aplazie nu găsești trombocite și pacientul sângerează fatal? În acel moment, toată lumea se activează, se iau măsuri disperate, pentru că noi nu știm să acționăm altfel. Și, mai târziu, mai și ești tras la răspundere pentru că nu ai respectat anumite proceduri, dar ai salvat viața bolnavului.
    Vedem astfel că situația dramatică în care se află asigurarea produselor de sânge în sistemul medical din România afectează foarte multe compartimente, atât din zona urgențelor, dar și din zona bolilor cronice. Și atunci când ești întrebat de pacient dacă are toate condițiile în țară și nu este nevoie să fie tratat în alt sistem medical, ce răspunzi? Că poate ar trebui să își asume riscul de țară, nu?