Accidentul de avion în care şi-au pierdut
viaţa pilotul Adrian Iovan şi tânăra studentă la medicină Aura Ion a născut
dezbateri furibunde în societatea românească şi în media. Pe bună dreptate. În
secolul 21, într-o ţară europeană, este inadmisibil să nu găseşti în câteva
minute locul în care s-a produs accidentul. Dincolo de lipsa de coordonare a
instituţiilor însărcinate să intervină, dincolo de dramatismul situaţiei, se
cuvine însă să ne uităm la începutul evenimentelor şi să discutăm despre procedurile de transplant, mai exact
despre cum se recoltează organele care ar trebui să readucă la viaţă pacienţii
rămaşi fără altă speranţă.
Din capul locului, trebuie spus că instituţia
însărcinată cu întreaga coordonare a activităţilor de transplant este Agenţia
Naţională pentru Transplant (ANT). O instituţie publică, subordonată
Ministerului Sănătăţii şi finanţată din bugetul acestui. De pe site-ul ANT aflăm
o serie de informaţii legate de performanţele medicilor români în acest atât de
sensibil domeniu al transplantului. Sunt amintite performanţele profesorului
Agrippa Ionescu (primul transplant de piele în 1958), ale profesorului Eugeniu
Proca (1980, transplant de rinichi), ale profesorului Mircea Olteanu,
promotorul transplantelor de cornee în România – 1967) şi ale altor personalităţi
ale medicinii româneşti. După Revoluţie, în 1992, profesorul Mihai Lucan creează
primul program de transplant renal. Din 1995, începe procesul de organizare a
unei reţele naţionale de transplant, organizare ce se concretizează în cele din
urmă într-o lege (Legea nr. 588/2004) prin care este înfiinţată Agenţia Naţională
pentru Transplant. Legea este urmată de alte 35 de legi, ordine, hotărâri şi
regulamente – coerenţa se obţine cu greutate în această ţară. Ceea ce este însă
important este faptul că ANT se află în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii,
care a acreditat anul trecut 51 de unităţi sanitare cu paturi pentru activităţile
de prelevare şi transplant de cord, transplant hepatic şi pancreatic,
transplant renal, dar şi pentru prelevare de organe, ţesuturi şi celule. Se
vede, din cele de mai sus, că a existat o preocupare pentru organizarea activităţii
de transplant. Accidentul din Munţii Apuseni a arătat însă că încă mai sunt
lucruri de reglat.
Creşterea numărului de transplanturi în
România, precum şi înmulţirea centrelor în care se poate face recoltarea de
organe aduc în atenţie o problemă care cere urgent rezolvare: transportul organelor. Cel mai adesea,
este o chestiune de câteva ore în care se aprobă recoltarea de organe, iar
această procedură cere medici calificaţi. Dacă aceştia sunt la Bucureşti,
trebuie să ajungă în cel mai scurt timp la locul de recoltare. Pentru aceasta,
trebuie să se poată deplasa rapid şi în condiţii de deplină siguranţă. În
prezent, ANT foloseşte pentru zboruri avioanele Şcolii superioare de aviaţie
civilă şi SMURD. Avionul prăbuşit aparţine Şcolii de aviaţie şi avea licenţă de
zbor, dar, ca toate celelalte aeronave ale şcolii, era depăşit tehnic şi moral.
SMURD are un avion mai nou, donat Ministerului de Interne (cu care împarte
zborurile, dar şi costurile). ANT este pregătită să facă orice transplant în
condiţii foarte bune din perspectivă medicală, dar, din punctul de vedere al
transportului propriu-zis, este prizonieră.
Este nevoie de o altă abordare. ANT trebuie
să intre în rândul instituţiilor modernizate în întregul lor şi e nevoie de o
nouă strategie. Aşa cum, în ţările civilizate, autorităţile de transplant au
prioritate la zborurile de linie, la aeronavele mai multor instituţii şi
ministere (inclusiv ale instituţiilor de tip militar), aşa ar trebui lărgită opţiunea
de transport şi în România. Nu este lipsită de interes nici opţiunea de a
achiziţiona un avion nou pentru aceste zboruri. Resursele necesare nu sunt
copleşitoare, iar când e vorba de salvat vieţi omeneşti nu ar trebui să avem
ezitări.
Responsabilitatea pentru eficientizarea ANT
revine Ministerului Sănătăţii. Căutarea unui răspuns pentru cauzele
accidentului din Munţii Apuseni ar trebui să includă şi cabinetele acestui
minister. Iar răspunsurile sincere şi responsabilităţile asumate corect şi în
integralitatea lor nu pot să ducă decât la progres.