Dacă autonomia
profesională în nursing are de suferit, nici cu utilizarea adecvată a modelelor
teoretice nu stăm prea bine. Pentru practica didactică, a fost asumat modelul
cunoscut al nevoilor, dar este bine știut că nursingul nu se bazează pe un
singur model de îngrijire. O imagine a diversității abordărilor în acest
domeniu este oferită de rapida trecere în revistă a primelor contribuții din
secolul al XIX-lea ale pionierei în domeniu, Florance Nightingale, pe firul
unei sintetice perspective propuse relativ recent de Niall McCrae într-un
articol (1). Aceasta oferă încă un argument pentru necesitatea realizării unității
și coerenței în practica nursing.
Astfel, teoria
lui Hildegard Peplau, propusă în 1948 și publicată în 1952 (2), bazată pe
trecerea de la intervenții concrete la relația terapeutică, pune accentul pe
asistența medicală, mai curând decât pe tratament, ca agent al schimbării. Mai
târziu, apărând și necesitatea elaborării unei definiții a nursingului,
Virginia Henderson prezintă acest domeniu ca fiind un răspuns la nevoile de
îngrijire ale pacientului, care cuprind cele 14 nevoi ale piramidei elaborate
de Maslow (3).
În 1980,
Callista Roy descrie o tendință naturală a ființei umane către echilibru
biologic, psihologic, și social, cu aplicabilitate în nursing, iar Martha
Rogers aduce ideea ființei umane ca un tot unitar energetic aflat în interacțiuni
cu mediul (4). Este interesant cum sănătatea și boala sunt văzute aici ca
expresii ale fluctuațiilor ritmice ale vieții, viziune diferită, deci, de
carteziana separare dintre somatic și mintal. Rolul asistentei medicale este de
a promova conectarea permanentă a pacientului la mediu.
Literatura de
specialitate citează foarte mult, de asemenea, modelul inițiat de Dorothea Orem
în 1991, care accentuează posibilitatea pacientului, cu ajutorul esențial al
asistentei, de a trece gradual de la deficitul de autoîngrijire la descoperirea
și îmbunătățirea abilităților pentru autonomia sa în viața de zi cu zi.
Deși reușesc să
creeze un oarecare cadru funcțional necesar practicilor nursing, modelele au
limitele lor, derivate tocmai din lipsa unor prescripții concrete pentru
practică, ariditatea intelectuală, limbajul complex, irelevanța pentru
îngrijirile moderne și incompatibilitatea cu sistemul „evidence-based“.
Modelele de
nursing în sine nu pot satisface necesitatea raportării permanente la sarcinile
de natură practică ale asistentei medicale. Doar o abordare integrativă și
utilizarea modelelor în funcție de situație și pacient ar fi, conform unor
studii (5), mai aproape de realitatea de la patul bolnavului. Inerțiile moștenite
au de spus, totuși, un cuvânt greu în aceste cazuri. Se pierde mult timp și se
consumă multă energie atunci când elevii și studenții trec în revistă, pentru
fiecare caz și plan de îngrijire în parte, fiecare dintre cele 14 nevoi de
îngrijire. În acest timp, problemele pacientului și diagnosticele de îngrijire
rămân pe planul doi. Este de neînțeles de ce studenții nu se familiarizează mai
întâi cu asocierea dintre diagnosticele de îngrijire și afecțiunile clinice,
iar abia după aceasta să observe, dacă mai este necesar, care din cele 14 nevoi
sunt afectate.
Alături de însușirea
teoretică a tehnicilor nursing și dobândirea abilităților practice în execuția
lor, o parte importantă a profesiei o reprezintă identificarea problemelor de
îngrijire a pacientului, formularea diagnosticelor de îngrijire, alcătuirea
planurilor de îngrijire și efectuarea intervențiilor cu evaluările permanente
necesare. Aceste elemente constituie sensul real al îngrijirilor nursing, care
au legătură cu diagnosticele clinice și mai puțin cu modelele nursing.
Din păcate,
atât programele școlare, cât și majoritatea manualelor și ghidurilor apărute în
domeniul nursingului, chiar dacă includ o serie de detalii utile și în acord cu
unele standarde profesionale, produc de multe ori confuzii prin prezentarea
unor informații și explicații redundante, fără legătură cu subiectul, și prin
accentuarea unor aspecte cu relevanță scăzută din punct de vedere practic.
Efortul autorilor a fost, la vremea lui, meritoriu, nu încape îndoială, dar
limitările sunt în principal cauzate de precaritatea surselor bibliografice
internaționale și a abordării unilaterale. O limpezire a lucrurilor în această
privință ar fi necesară și urgentă. De fapt, stabilirea diagnosticului de
îngrijire ar trebui să urmeze mai multe căi simultane. Dintre acestea, legătura
cu diagnosticul medical, analiza datelor culese și gândirea critică sau
capacitatea de observație a asistentei medicale/asistentului medical sunt esențiale
(6).