În 1950-1951 am avut marea şansă şi fericire
să prind ultimul stagiu de internat, care a durat aproape un an, la Clinica de
„contagioase“ Colentina, singura din acea perioadă din Bucureşti şi, cred,
unica din ţară. În acea perioadă, acolo exista cel mai mare grup de specialişti
excepţionali, pe care i-a avut vreodată atât clinica, cât şi medicina românească:
Matei Balş, Marin Voiculescu, Aurel Stroe, Silvia Bruckner, tinerii Mircea
Angelescu, Florin Căruntu, Răzvan Ionescu, Tofan şi alţii la fel. Toţi
profesioniştii din clinică erau remarcabili clinicieni, dar şi oameni de
laborator, unii „şcoliţi“ la Institutul Cantacuzino, garanţie de maximă
valoare.
Sub ochii mei au intrat nişte conferenţiari
„politici“, care oricât ar fi încercat să facă faţă, se diferenţiau de la o poştă
de cei „autohtoni“, atât în clinică, dar mai ales în laborator. Cei „autohtoni“
erau distinşi bacteriologi şi hematologi – ştiau microscopie! –, iar ca şi
clinicieni cunoşteau toată medicina, de la infecţioase la toate specialităţile
medicinii interne. Spuneam că am prins ultimul stagiu de internat, deoarece
minunatele instituţii, externatul şi internatul, s-au desfiinţat în 1948, eu
prinzându-le pe ultimele prin concurs. (Cu acea ocazie fatidică, marele Matei
Balş a fost scos din învăţământ pentru că era „bestie moşierească“. Greşeala a
fost remediată ulterior.)
Garda se făcea de către un asistent plus un
intern de serviciu. Cum clinica, prin specificul ei, avea un spectru foarte
larg patologic, dar fiind şi singura ce deservea un teritoriu atât de mare, în
gardă se internau zeci de cazuri cu afecţiuni atât de diferite, încât nu aveai
nici cinci minute libere. Mai mult decât atât, aveai o răspundere foarte mare
dacă în viteza în care lucrai, greşeai diagnosticul şi puneai în acelaşi salon
două boli infecţioase diferite.
În gardă era nevoie de certitudini
patologice şi nu de aproximaţii, totul fiind urgent, nu ca în alte specialităţi.
De aici şi vioiciunea entuziasmantă a tuturor medicilor în punerea
diagnosticului, o vioiciune aproape sportivă, antrenantă, generând un sentiment
de frăţie, colegialitate, camaraderie, apropiere între asistenţi şi interni.
Desigur mai erau şi cazuri atât de complicate încât nu se ştia diagnosticul
nici după 24 de ore. Atunci, uneori, se apela la Olimp: „chemaţi-l şi pe domnul
doctor Balş, să-şi spună părerea“.
Zi senină, caldă, calmă, de toamnă timpurie,
a anului 1950. Sunt de gardă, în cabinet, secondat de o asistentă medicală,
examinând un bolnav cu febră tifoidă. În această atmosferă liniştită, brusc, se
aud la capătul coridorului ce dădea în afară nişte urlete groaznice, inumane,
gemete, vaiete, vociferări, zgomote puternice, parc-ar fi lupte. Dau fuga să văd
ce se întâmplă. Scena este cumplită: un bărbat de circa 40 ani se luptă cu
brancardierul, are ochii roşii, injectaţi, ieşiţi din orbite, îi curg balele
din gură, are spasme faringiene, nu poate să înghită, spasme ale muşchilor
membrelor, stare de agitaţie maximă, greu de stăpânit. Alături de el nevasta,
care ţipă deznădăjduită, şi părinţii, care plâng cu hohote. Nu se poate discuta
cu niciunul din ei. Ce are? Este turbat!
Scena nu se termină, horcăiala creşte, nici vorbă de terapie vindecătoare.
Pacienţii care aşteaptă pe culoar ca să fie examinaţi sunt şi ei îngroziţi. Cu
doi brancardieri solizi, care îl ţin cu toate puterile lor, reuşesc să-i fac
două doze de morfină, singurul lucru ce-l puteam face, indiferent de efectele
adverse ale acesteia, mai ales că prognosticul era acelaşi. După vreo oră,
simptomele agresive se diminuează, balele din gură continuă (turbaţii au şi o
hipersecreţie salivară care nu poate fi înghiţită din cauza spasmelor
faringo-esofagiene), dispneea persistă. Este dus într-o cameră specială, izolată,
unde stă doar cu familia. După câteva ore, scade efectul terapeutic şi reapar
agitaţia şi urletele, ca la început. Din nou, o doză de liniştire. Către
dimineaţă, după un mare horcăit, îşi dă duhul.
Familia
povesteşte că, înainte cu vreo lună, câinele din curte dăduse semne de
agresivitate, tot cu bale şi lătrat aparte. Pacientul în cauză s-a dus la el ca
să-l scoată din lanţ. Câinele l-a muşcat, apoi a fugit şi a dispărut. Nu au dat
importanţă evenimentului, rămânând doar cu mirarea şi părerea de rău că le dispăruse
câinele de acasă. După vreo trei săptămâni, pacientul a început să fie bizar,
mai reactiv, agresiv la orice discuţie, la care s-au adăugat simptomele pe care
le avea în momentul internării.
Acum mai mulţi ani şi eu am fost muşcat de
un câine în piaţa Matache. Erau standuri cu mulţi cartofi de Bucovina, iar
feciorii de acolo, vânzătorii, primiseră ca mascotă un câine care se aciuiase
pe lângă ei. În semiobscuritatea care era acolo, trecând pe lângă grămezile de
cartofi, m-am simţit muşcat de picior: nevăzând bine, îl călcasem pe coadă. Muşcătura
a fost serioasă, deoarece colţii lui mi-au produs o rană care a sângerat.
Bineînţeles, am intrat în panică. Timp de câteva săptămâni, am urmărit zilnic
evoluţia, care a fost normală. L-am întrebat şi pe Mircea Angelescu, ajuns deja
profesor, ce să fac. M-a asigurat că nu e cazul să mă vaccinez, deoarece de
foarte mult timp nu s-au mai descris cazuri de turbare în Bucureşti.
