Continuăm povestea colegului meu, dr. Daniel
Fudulu, medic rezident în specialitatea chirurgie cardiovasculară în Anglia. În
prima parte a articolului am vorbit despre înscrierea în GMC, aplicarea pentru
diferite joburi și modul de organizare a pregătirii din perioada rezidențiatului
în Marea Britanie. (Dr. Ștefan Gutue)
După
Core Surgery urmează cea mai competitivă etapă – intrarea în ST3 (Specialty
Training Year 3). E începutul unui program de cinci ani (ST3–ST8), care
duce în final la obținerea CCT (Certificate of Completion of Training).
Astfel, după minimum nouă ani poți să ajungi consultant. Există și
programe cuplate care se numesc run through ST1–ST8, dar numai pentru
unele specialități. Aici dai interviu doar pentru ST1. Majoritatea rezidenților
mai fac unul sau doi ani de fellowship după terminarea trainingului. Alții
fac și cercetare (PhD, MD), cel mai des intercalat: fie între terminarea
facultății și Foundation Programme, fie între acesta din urmă și Specialty
Training.
Un
aspect surprinzător poate pentru cititor este al mobilității, nu la fel de
comun în România. M-am mutat în aproape cinci ani de cinci ori (Burton on
Trent, Birmingham, Cheltenham, Taunton, Bristol).
În
primul an, salariul era în jur de 2.000 de lire, îmi permitea un trai decent.
Anual, salariul a crescut treptat, prin CT2 aveam aproximativ 2.900 de lire. Îți
poți crește venitul făcând locum fie în spitalul unde lucrezi, fie, prin
agenții de recrutare, în alte spitale. Ca SHO (Senior House Officer) poți
fi plătit până la 50 de lire pe oră, dar din această sumă trebuie să plătești
taxa (aproape jumătate). Nu este ușor să faci locum, pentru că se adaugă
unui program deja încărcat de muncă și studiu.
Chiria
variază de la zonă la zonă. În Londra, evident că prețurile sunt foarte mari.
Dar, în regiunile unde am locuit până acum, am plătit o chirie între 550 de
lire și 800 de lire/lună pentru un apartament de două camere și un living room.
Mâncarea costă în jur de 300 de lire pe lună de persoană, sigur cu variații în
funcție de stilul tău de viață.
Unele
cursuri sunt destul de scumpe: Basic Surgical Skills costă în jur de 700 de
lire, iar cel de Advanced Life Support (ALS) în jur de 300 lire. Pe lângă asta,
taxa pentru portofoliul ISCP este în jur de 220 de lire anual. La acesta se
adaugă și costul examenului pentru intrarea în Royal College of Surgeons
partea A, 450 lire și partea B, 890 de lire. Dacă te mai duci la un curs de
pregătire pentru Membership of Royal College of Surgeons (MRCS)s, ajungi
ca mai tot examenul să te coste peste 2.000 de lire, cu condiția să îl treci din
prima!
În
primul an din programul de fundamentare, am început de la zero, nu știam să pun
nici măcar o branulă. În Anglia am învățat totul. Nu numai despre îngrijirea
bolnavului din perioada pre- și postoperatorie, dar și despre cultura din NHS,
cum să comunic cu colegii și bolnavii. Pe lângă chirurgie, am făcut și module
de medicină care m-au ajutat să înțeleg complicațiile medicale la bolnavul
chirurgical.
Nu
era ușor, îmi era dor de casă, de familie și mă simțeam destul de singur. Odată
la una, două luni zburam acasă, chiar și pentru un weekend.
Am
terminat primul an cu punctaj maxim la evaluarea finală a competențelor. Așa am
reușit să îmi aleg o rotație de chirurgie toracică, pentru anul următor, în cea
mai mare secție din Anglia – Birmingham Heartlands Hospital.
M-am
mutat în Birmingham, într-un apartament destul de cochet din centru. Am făcut
pneumologie, terapie intensivă și chirurgie toracică. De mare folos a fost
stagiul de terapie intensivă în care am avut ocazia să pun peste 20 de catetere
venoase centrale și să intubez. În gărzi făceam parte din echipa de resuscitare
și trebuia să mă duc la fiecare stop cardiorespirator din spital și să mă
preocup de calea aeriană. Mă pregăteam de stagiul de chirurgie toracică și de
un alt mare hop, aplicația pentru Core Surgical Training. În stagiul de
chirurgie toracică am intrat în contact cu unii dintre cei mai buni chirurgi
toracici din Marea Britanie. Am asistat în nenumărate operații și am făcut
peste 20 de pleurotomii minime. Au venit și interviurile pentru Core Surgery.
Am avut două invitații la interviu și nu am reușit să iau niciunul. Eșecul meu
a fost la stațiile de clinică, unde aș fi putut să fiu mult mai structurat și
mai la obiect. Îmi amintesc că pentru prima oară m-am gândit la întoarcerea în țară.
Totuși,
nu m-am lăsat și am mers înainte cu gândul de a aplica în următorul an. Știam
că drumul meu profesional este în chirurgia cardiotoracică. Întâmplarea a făcut
să cunosc un chirurg cardiac român emigrat în Anglia, dr. Șerban Stoica. M-a încurajat
să aplic la o poziție de un an pentru chirurgie cardiacă – Clinical Fellow
ST1 (non-training) la Bristol Royal Infirmary. Acea mișcare avea să îmi
schimbe cariera. Timp de un an am intrat în primele operații pe cord deschis
atât la adult, cât și la copil.
Operația
pe care o făceam cel mai des era recoltarea de venă safenă pentru CABG
(Coronary Artery Bypass Grafting). Alături de dr. Stoica, am făcut întâia
mea sternotomie și am deschis pericardul pentru prima oară, un sentiment de
neuitat. Treptat am realizat că mă îndepărtez de chirurgia toracică pură și mă
îndrept către chirurgia cardiacă. Aici am văzut cei mai desăvârșiți și rafinați
chirurgi.
Cred
că pentru a face o supraspecialitate precum chirurgia cardiotoracică trebuie
început cu chirurgia generală. Trebuie să ai timp să digeri chirurgia cardiacă.
În
timpul șederii mele la Bristol mi-am dat examenul pentru MRCS, part A și am
făcut o serie de cursuri importante precum ATLS (Advanced Trauma Life
Support) sau BSS (Basic Surgical Skills).
Cu
un CV mai solid, multe cursuri, publicații și cu experiența unui interviu Core
Training, am aplicat din nou în anul următor. Am luat. Deși nu am obținut o
poziție cu tema de chirurgie cardiotoracică din Core Surgery, am luat un
program de chirurgie generală (care nu era de refuzat), la Taunton.
Am
făcut trei luni de ortopedie. Până la sfârșitul stagiului, am făcut o
hemiartroplastie de șold, skin to skin, cum spun englezii, evident
supervizat. Apoi, m-am apucat de chirurgie vasculară, o specialitate mai
apropiată de aria mea. Aici am făcut primele anastomoze vasculare. Am lucrat
alături de o echipă de chirurgi fantastici. Se făcea școală, iar consultanții
erau dornici să mă învețe. Eram lent cu anastomozele vasculare, dar mă așteptau
să fac operația și independent până la capăt. Se ofereau să termine ei alte părți
din operație precum pielea, ca eu să termin anastomoza.
Gărzile
de noapte erau foarte grele. Trebuia să acopăr patru departamente (chirurgia
vasculară, urologia, chirurgia generală, ortopedia și ORL). Pe deasupra trebuia
să supervizez și juniorii cu diverse probleme pe care le aveau pe secție. În
timpul acestui an (2014) mi-am dat și MRCS part B, care a fost o mare încercare
pentru mine.
La
final am ajuns, din doctor Fudulu, Mister Fudulu, membru al Royal College of
Surgeons Edinburgh.
MRCS
constă în două părți. Part A este un examen grilă de aproape 4 ore. Part B este
un examen de tip OSCE (Objective Structured Clinical Examination) cu 18
stații clinice care includ: anatomie, patologie chirurgicală, terapie
intensivă, scenarii de comunicare cu bolnavul sau cu colegii, stații de
anamneză, stații de examinări clinice și stații tehnice. E un examen greu, dar
foarte pertinent pentru profesia de chirurg. Ai dreptul la patru încercări,
apoi nu mai ai dreptul să îl dai și nu mai poți să faci chirurgie.
La
sfârșitul primului an de Core Training, mi-am luat ARCP-ul cu bine (Annual
Review of Clinical Progression – o evaluare anuală a evoluției din perioada
trainingului) și am reușit ca în anul doi să îmi aranjez încă șase luni de
chirurgie cardiacă, în loc de chirurgie generală. Tot în acest an s-a născut
fiica mea, Emma, de care sunt de asemenea foarte mândru.
Am
terminat Core Surgery Programme la 4 august 2015. În clipa de față sunt Registrar
în chirurgia cardiacă. Fac demersuri să încep și un doctorat în științe
medicale la Bristol University. Sper să am succes. Dacă nu reușesc, știu că nu
o să renunț până nu o să obțin ce îmi doresc.
Nu
există rețete de succes când pleci din țară, nu există garanții, trebuie să îți
asumi riscuri. Până acum acesta a fost drumul meu. Nu cred că plecarea din țară
e o soluție pentru toți și este departe de a fi o soluție ideală. A fost o opțiune
mai bună în cazul meu. Ideal, cel puțin profesional, era să mă fi născut în
SUA, Anglia sau altă țară mai dezvoltată. Sau ca România să îmi ofere mai mult.
E cert că fiica mea va avea un alt start aici și sper să înțeleagă eforturile
familiei noastre de a veni aici.
Vă
doresc succes în profesia și specialitatea aleasă. Nu uitați că voi sunteți
responsabili în cele din urmă pentru fericirea sau nefericirea voastră.
