„Elevii
și colaboratorii maestrului își impun cu pietate datoria de a-și consacra toate
puterile ca să păstreze, prin fapte, memoria marelui și pe veci slăvitului lor
profesor. Numai astfel o asemenea viață servește, chiar și dincolo de moarte,
țărei și oamenilor în mijlocul cărora a strălucit.” (Prof. dr. Constantin
Ionescu-Mihăiești)
Între realizările fundamentale ale
Profesorului, la loc de frunte a fost înființarea Institutului de Seruri și
Vaccinuri „Dr. Ion Cantacuzino”, în 1921. Decretul nr. 3068/921 a fost semnat
de Regele Ferdinand la 16 iulie. În anii care au trecut, acest institut
(indiferent de numele purtat) a salvat sau a participat la salvarea a milioane
de vieți. Institutul Cantacuzino nu reprezintă doar tradiție și pagini de
istorie, ci și prezent și viitor. Institutul Național de Cercetare
„Cantacuzino” rămâne simbolul cercetării medicale românești. Aici s-au preparat
seruri și vaccinuri pentru combaterea bolilor infecțioase (holeră, febră tifoidă,
tuberculoză, poliomielită, tuse convulsivă, difterie, tetanos etc.). Încă de la
înființarea sa, institutul a avut roluri esențiale în medicina românească:
diagnostic (și intervenție în sănătatea publică), producție, cercetare și
învățământ. Acestea s-au îmbinat și completat reciproc.
Institutul Cantacuzino este, în prezent, o
infrastructură critică. „Infrastructura critică reprezintă un element, un
sistem sau o componentă a acestuia care este esențial pentru menținerea
funcțiilor vitale ale societății, a sănătății, siguranței, securității,
bunăstării sociale sau economice a persoanelor, și a căror perturbare sau
distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel național ca urmare a
incapacității de a menține respectivele funcții.” În contextul actual al
mediului de securitate, al situațiilor dinamice, precum și al permanentelor
pericole și amenințări (inclusiv cele de bioterorism), apare ca necesară
protejarea și gestionarea eficientă a oricăror sectoare de infrastructură
critică națională. Având în vedere anexa 1 din OUG nr. 98/2010 privind
identificarea, desemnarea și protecția infrastructurilor critice, aprobată prin
Legea nr. 18/2011, sectorul „sănătate” cu subsectorul „medicamente, seruri,
vaccinuri” fac parte din infrastructură critică națională. Așadar: trecut,
prezent și viitor!
Lipsuri și nu numai
Nu întotdeauna și având la bază diferite
motive și motivații, aparent inexplicabile, de-a lungul timpurilor, s-a
încercat de mai multe ori destabilizarea institutului. Sunt situații care pot
fi lămurite doar prin implicarea acelor structuri ale statului român care au
competență în domeniu. Din când în când, riscurile păreau atât de mari încât
puțini mai credeau că institutul mai poate fi salvat.
A fost o vreme când reușeam să îi înțeleg
importanța în diagnostic, cercetare, învățământ, dar nu și importanța
strategică în sănătatea publică. Au trecut mai bine de zece ani de la
încheierea studiilor medicale universitare până când am reușit aceasta. Nu a
fost ușor, din cauza unor probleme prea des întâlnite în societatea noastră:
lipsa colaborării, lipsa transmiterii de informații, considerarea informațiilor
de sănătate publică drept informații personale etc. Ca atare, știu că lipsa
fondurilor reprezintă o problemă importantă, însă știu și cât de importante
sunt persoanele implicate, responsabilitatea acestora, dorința de a face bine
și, esențial, credința și dragostea de neam și țară.
Dacă în 1998 reușeam doar să suspend
încercarea de bulversare a centrelor de referință pentru microbiologie care
fuseseră distribuite, aleatoriu, prin toată țara, ulterior am izbutit mai mult.
A fost perioada în care centrele de referință pentru microbiologie din institut
au primit pentru prima dată o finanțare corespunzătoare, iar rolul lor părea
clarificat definitiv. Lipsa de experiență și foarte probabil și lipsa unei
colaborări mai susținute din partea celor ce asigurau expertiza microbiologică
nu au dus în acea vreme și la o statuare legislativă de nezdruncinat. Sunt
multe amintiri de toate tipurile, din acea perioadă, despre care încă nu am
făcut vorbire. A fost momentul în care, prin relații personale, am identificat
modalitatea ca institutul să primească o primă linie ELISA, atât de importantă
în diagnostic, iar specialiști din institut să intre în relație cu oameni de referință
în studiul și supravegherea rujeolei (CDC Atlanta). Așa s-a ajuns la unele
performanțe și s-a creat baza care a permis ulterior genotiparea virusurilor
rujeoloase circulante. În 1999, m-am opus unei propuneri care mi se făcuse și
am cerut ca respectivele fonduri pentru sănătatea publică (circa un milion de
dolari) să fie utilizate pentru prima dotare esențială modernă a centrelor de
referință din institut.
Proiecte și construcție instituțională
Am început să mă formez într-o școală
cantacuzinistă care nu întotdeauna s-a comportat cantacuzinist. Consider
aceasta o problemă esențială, ce trebuie să se modifice radical – în bine. Cel
mai important pentru dezvoltarea mea a fost modul în care am fost „crescut” în
laboratorul condus de familia Stavri. Dar nu am uitat ceea ce mi s-a oferit
prin cursurile la care am fost susținut să particip, fie că au fost organizate
în colaborare cu Institutul Pasteur din Paris la București, fie că au fost
cursuri sau mici stagii de pregătire la care am participat în Franța.
Dar, chiar înainte de aceste cadouri pe
care le-am primit, începusem să simt că mă aflu într-un alt loc, că institutul
este altceva. Din 1991, am început să țin la Institutul Cantacuzino și, pe
negândite, am început să mă lupt pentru acesta. După cum aminteam, inițial nu
înțelegeam prea multe, apoi am învățat și, pe alocuri, am fost ajutat să învăț.
Iar atunci când am avut posibilitatea, am ajutat cât am putut de mult.
Dintre aspectele importante, am să mai
menționez că am scris, prezentat și negociat proiectul PHARE
EuropeAid/113121/D/SV/RO, care a adus circa patru milioane de euro sistemului
de sănătate publică din țara noastră. Am câștigat acest proiect în anul 2000,
într-o perioadă în care mi se spunea: „De ce te mai zbați, ce îți mai pasă, nu
îți este clar că în 2001 vei fi dat afară din minister?”. Știam asta. Dacă era
ceva ce să știu cu precizie de 100%, era că așa se va întâmpla. Însă problema
nu eram eu, ci sănătatea publică din România. Proiectul a fost implementat
relativ târziu. O parte din fonduri au contribuit la punerea la punct a
laboratoarelor de referință din „Cantacuzino”, dar și a multor laboratoare din
direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București, precum și
a laboratoarelor din institutele de sănătate publică. Ulterior, într-un alt
mandat, am propus și am primit aprobarea pentru proiectul de împrumut de la
BIRD/BEI pentru prevenirea și controlul unei pandemii de gripă aviară. De data
aceasta, au fost bani împrumutați de guvernul țării noastre. În baza aceluia,
s-a dezvoltat capacitatea de producție a vaccinului gripal, dar și capacitatea
tehnică de a aborda pacientul cu probleme grave respiratorii în opt centre din
țară – și nu numai atât. Am coordonat tehnic și științific proiectul cu
finanțare nerambursabilă de la fondul global (circa douăsprezece milioane de
dolari) pentru prevenirea și controlul tuberculozei și infecției HIV/SIDA, cu
importante contribuții în sănătatea publică din România. Amintesc că în acest
proiect a fost pus la punct în institut laboratorul de diagnostic pentru
infecțiile cu transmitere sexuală. Dar acest laborator nu primește probe pentru
testare (din teritoriu) și nu își poate exercita funcția atât de necesară
sistemului de sănătate publică. Spre exemplu, nu este cunoscută sensibilitatea
la antibiotice și chimioterapice a gonococilor, la nivel național.
Am acumulat experiență la nivel național și
internațional prin colaborări cu CDC (Atlanta), ECDC (Stockholm), OMS (Geneva,
Lyon, Copenhaga), dar și EMRO (Cairo) în perioada în care am înființat
laboratorul central de diagnostic din Kabul (Afganistan) și am contribuit la
întărirea băncii de sânge pentru siguranța sângelui transfuzat. Cele aproape
douăsprezece luni petrecute în Afganistan nu au fost deloc ușoare, dar iau în
considerare faptul că proiectul în care am fost recent implicat are un grad
superior de dificultate.
Renașterea din cenușă
În perioada care a trecut, am avut
sprijinul Facultății de Medicină și al Universității de Medicină și Farmacie
„Carol Davila”, inclusiv pentru susținerea institutului. Sunt un om care
desconsideră optimismul și pesimismul și ia în considerare realismul. Ca atare,
având experiența anterioară, știu că nu există multe certitudini pentru
perioada care urmează, dar știu și că, având ajutorul lui Dumnezeu și sprijinul
tuturor autorităților și colegilor din institut și din afara acestuia, este
posibil să scriem istorie.
Nu am făcut demersuri pentru a primi
această funcție, de director general al institutului, iar dacă am acceptat
decizia ministrului am făcut-o știind că este o decizie care impune muncă,
responsabilitate, sacrificiu, toate în interesul sănătății publice din țara
noastră. Sunt un om obișnuit și ca atare nu mi se pot solicita fapte peste
puterile omenești. Dacă acele realizări pe care le-am obținut în perioada
1998–2000 – nu doar pentru Institutul Cantacuzino, ci și pentru toată sănătatea
publică românească – ar fi fost continuate, alta ar fi fost situația astăzi.
Dar, în perioada 1989–2017, au existat multe momente în care s-a încercat distrugerea
acestuia și, ca atare, acum sunt necesare sacrificii. Au fost și perioade în
care lupta a fost dusă doar pentru supraviețuire. Lupta a avut urmări,
„sângerări”, pierderi însemnate (materiale, dar mai ales umane), au fost
perioade în care nu au existat salarii deloc, perioade în care salariul lunar
era de circa 750 de lei pentru cine făcea parte din institut. Nu oricine poate
rezista în aceste condiții. Când unii mă întrebau: „De ce îți mănânci zilele
pentru ceva care va fi oricum distrus?”, le răspundeam: nu uitați legenda
păsării Phoenix; atâta vreme cât mai există cel puțin cenușa, institutul poate
să revină în locul stabilit de Profesor, pentru binele și sănătatea românilor
și României.
Cu gândul la viitor
Chiar dacă se știu multe despre modul în
care institutul a fost atacat atât din exterior, cât și din interior, acum este
momentul să ne gândim la prezent și viitor. Autoritățile de profil au datoria
să se ocupe de celelalte aspecte. Noi trebuie să începem să construim și să dăm
dovezi că putem întoarce direcția cu aproape 180 de grade.
Pentru aceasta, este necesar, în primul
rând, să existe voință politică. Aceasta există. Să dea Dumnezeu să rămână cel
puțin pentru încă zece ani de acum încolo, pentru că, dacă vom fi ajutați să
construim, rezultatul nu va mai putea fi distrus de mână omenească.
Este strict necesară îndeplinirea și a
altor condiții pe care le-am expus oficial. În primul rând, este necesară
susținerea guvernamentală, în special a Ministerului Sănătății și a celorlalte
ministere direct implicate. Decizia primului-ministru, înregistrată la numărul
570 din 27 iulie 2017, are o importanță cu totul deosebită.
Am să enumăr o parte din celelalte. Există
rapoarte de audit care trebuie utilizate cu discernământ. Problemele
identificate trebuie rezolvate. Este probabil ca punctul „zero” de la care
plecăm astăzi să se afle sub nivelul liminal. Este important să se stabilească
ținte și obiective fezabile, inclusiv ca termene de îndeplinire. Este important
să nu mai existe presiuni asupra institutului, așa cum s-a întâmplat în anul
eșecului producerii de vaccin.
Consider necesar ca finanțarea pentru acest
institut strategic și pentru proiecte strategice să poată fi realizată
multianual, pe buget multianual, pentru ca achizițiile de orice natură să poată
fi duse la bun sfârșit în cele mai bune condiții pentru bugetul de stat,
bugetul instituțional și pentru sănătatea publică din România.
În vederea atingerii țintei guvernamentale,
de producere a vaccinurilor românești, este necesară o colaborare strânsă cu
Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, încă din faza
de pregătire a proiectelor.
Este strict necesară o acțiune consistentă
în domeniul resurselor umane. Problemele create anterior nu pot fi rezolvate
peste noapte. Este strict necesară și evaluarea sistemului de salarizare care a
creat dificultăți aparent insurmontabile (mulți specialiști au părăsit
Institutul „Cantacuzino”), pierderile fiind foarte mari. Este necesară
atragerea de specialiști. Aceștia nu vor veni către noi în lipsa unor condiții
corespunzătoare (umane și materiale). Altfel, riscurile sunt majore, atât în
domeniul cercetării, cât și în domeniul producției și mai ales în domeniul
sănătății publice.
Timp de foarte mulți ani, colaborarea
instituțională și interinstituțională a suferit semnificativ. Au existat și
probleme de sistem, și probleme instituționale, dar și probleme personale.
Trebuie ca toate problemele ce se pot elimina să fie eliminate, iar dacă nu se
poate altfel – colaborarea trebuie să fie impusă. Nu se poate funcționa într-un
sistem de sănătate publică fără colaborare de cea mai bună calitate.
Cu muncă, responsabilitate, spirit de
sacrificiu, toate în interesul sănătății publice din țara noastră, vom reuși.
