Nu-mi amintesc mare lucru din anul 1976. Poate performanţa extraordinară a Nadiei Comăneci la campionatele
mondiale de gimnastică de la Montreal. Şi Wimbledonul, da, Wimbledonul câştigat
de Ilie Năstase. În rest, linişte – liniştea aceea rău prevestitoare, care
domina ţara şi chiar şi clinica.
Şi totuşi, ceva, ceva tot s-a petrecut în
acel an. Într-o zi, îl văd pe conferenţiarul Litarczek, şeful ATI Fundeni,
discutând înflăcărat cu un doctor tânăr şi realmente frumos, cu ochi de un
albastru pur şi zâmbet fermecător. După câteva minute, discuţia dintre ei a
încetat şi am putut să mă apropii de şefu’.
– Un nou cursant?
– Nu... Sper să fie un nou coleg. E dr. Dan
Tulbure, de la Buzău.
M-am întors la treburile mele, care nu
coincideau deloc cu ale lor. Lucram la ATI chirurgie cardiovasculară, în corpul
de clădire care se numea atunci, în 1976, „Spitalul nou“; ei lucrau în clădirea
Spitalului vechi, în clinica de chirurgie generală şi anestezie şi terapie
intensivă, conduse de două legende ale medicinii, conferenţiarii Dan Setlacec
la chirurgie şi George Litarczek la ATI.
Nu l-am mai văzut pe Dan Tulbure din Buzău
decât anul următor. Cutremurul din 1977 le distrusese atât de mult clădirea,
încât i-au mutat la noi, în clădirea nouă, care rezistase mult mai bine
seismului. Într-o gardă, se îngâna ziua cu noaptea, l-am întâlnit pe un culoar.
M-a întrebat unde poate să găsească un flacon pentru hemocultură. Nici eu nu
prea ştiam; toate fuseseră date peste cap din cauza chirurgiei generale, căreia
fuseserăm obligaţi să-i facem loc şi pe coridoare, dar şi în clinica noastră.
– Hai să-ţi arăt. Acum câteva luni era pe
coridorul laboratorului de bacteriologie, pe aici, pe undeva.
Am găsit termostatul, am luat flaconul şi i
l-am dat.
– Şefu’ – aşa obişnuiam să-i spunem între
noi conferenţiarului Litarczek – mi-a spus că urma să fim colegi. Suntem?
– Cine ştie... Mă judec cu ei.
– Cum adică „te judeci“? La tribunal?
– Uite, am dat concursul pe post de
asistent IMF (azi, UMF) la ATI Fundeni şi l-am luat.
– Am auzit că aţi fost doi, tu şi dr.
Marica Michelis. Conferenţiarul mi-a spus că probele voastre au fost
remarcabile, dar că te preferă pe tine pentru că ai avut ceva în plus, „o
scânteie“. Ce scânteie ai avut, domnul doctor?
– Nu ştiu la ce s-a referit. Cert este că
am luat concursul pe primul loc, după care am aşteptat numirea oficială,
care... nu a mai venit nici după trei luni. Într-o zi, m-am dus pe Dionisie
Lupu, la Rectorat, şi am întrebat ce se întâmplă. Mi s-a spus să nu mai aştept,
întrucât concursul s-a anulat! Am întrebat de ce, dar de la secretariat nu mi
s-a spus decât atât: „S-a anulat“. Am încercat să intru în audienţă la rector,
dar acesta lipsea din instituţie. Audienţe mai erau peste câteva zile. Am
revenit şi am aflat de la tovarăşul rector, personal, că pot să-mi iau adio de
la intrarea în Capitală. Toate posturile libere din Bucureşti au fost blocate din
dispoziţii venite „de sus“; m-a lăsat să înţeleg că de la Cabinetul 2. Am fost
foarte amărât. M-am întors la clinică şi i-am povestit totul conferenţiarului,
care m-a sfătuit să-l dau pe rector în judecată.
– Pe Proca?
– Pe Proca. L-am dat în judecată. Suntem în
plin proces în instanţă.
– Şi crezi că ai şanse? Crezi că instanţele
de judecată nu sunt şi ele, ca noi toţi, la ordinul lui nea Nicu şi al Tovarăşei?...
A câştigat procesul. A existat o instanţă
curajoasă în vremurile acelea, care a aplicat legea şi i-a dat dreptate. A fost
repus în drepturi şi i s-au plătit şi salariile restante. Dar conferenţiarul
Litarczek nu a mai fost promovat ani de zile. De fapt, şapte ani. Proca ghicise
cine fusese în spatele ideii de proces cu rectoratul şi şi-a vărsat furia pe
conferenţiar. Şi ce mare doctor era Proca, eminentul urolog al Fundeniului. Dar
cine nu greşeşte?
Aşa şi-a început Dan viaţa la Fundeni,
într-un infern populat de angoase şi nopţi nedormite din cauza unei posibile
greşeli a IMF şi a Spitalului Fundeni. Ambele instituţii au fost pe punctul de
a comite o greşeală impardonabilă, aceea de a refuza angajarea unuia din cei
mai străluciţi medici pe care i-au avut vreodată. Căci Dan Tulbure s-a dovedit
a fi trup şi suflet alături de miile de pacienţi pe care i-a salvat realmente
de la moarte cu priceperea, dăruirea şi mai ales cu mintea sa tobă de carte, în
stare a găsi rapid şi fără nicio agitaţie cea mai bună soluţie în situaţiile
atât de disperate în care poate ajunge un bolnav din terapia intensivă. A
suportat ravagiile comuniste pline de lipsurile în care se zbătea chirurgia
generală, privind cu jind spre luxul şi opulenţa ca dotare a ATI
cardiovascular, care beneficia din plin de avantajul de a avea un şef bine
plasat politic. Dan Tulbure dorea să aibă tot ceea ce aveam noi, favorizaţii
sorţii: catetere, robinete, monitoare, respiratoare performante. Le încropea
cum putea. Dacă material se lupta cu morile de vânt, teoretic făcea parte cu
brio din elita condusă de conferenţiarul Litarczek, devenit profesor abia în
1984, după o întâlnire absolut întâmplătoare, în parcul Herăstrău, cu Manea
Mănescu, prim-ministru al guvernului ceauşist între 1974 şi 1979. Se cunoşteau
de la Elias, aşa că au vorbit, i s-a plâns că de ani de zile nu este promovat şi
s-au despărţit. Nu a trecut mult şi George Litarczek, omul numit pe drept
cuvânt „părintele anesteziei româneşti“, a devenit profesor.
Dan Tulbure a fost asistentul, şeful de
lucrări, conferenţiarul şi profesorul care în final l-a înlocuit pe însuşi
Litarczek la conducerea ATI Fundeni. Era atât de bun în profesie, încât însuşi
Proca l-a admirat şi l-a solicitat în atâtea operaţii dificile, cum era
transplantul renal, şi în atâtea cazuri când această categorie de bolnavi intra
în insuficienţă renală acută. Dan Tulbure le făcea dializa extrarenală şi-i
punea pe linia de plutire. Cu aceeaşi abnegaţie s-a dedicat şi ATI din
chirurgia generală, fiind anestezistul profesorului Dan Setlacec, care opera
aproape exclusiv cu el. Ulterior, a fost anestezistul care a scris istorie în
transplantul hepatic, operaţia-fetiş a chirurgiei de la Fundeni, condusă de
prof. dr. Irinel Popescu.
A fost şi cadru didactic de excepţie. Când
începea un curs, o dizertaţie undeva, vorbea liber şi erudit cu orele. Păcat că
nu a scris mai mult, Dan înscriindu-se pe linia unei oralităţi geniale, foarte
asemănătoare cu cea a lui Petre Ţuţea.
O vreme, a fost directorul Institutului
Clinic Fundeni, vicepreşedinte al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie
Intensivă şi şeful catedrei de anestezie şi terapie intensivă a UMF „Carol
Davila“.
Aşa au trecut ultimii 38 de ani din viaţa
de medic a profesorului Dan Tulbure: în chirurgia de vârf, în anestezia de
excelenţă, în terapia intensivă – model pentru tot restul ţării. O viaţă ca un
purgatoriu din care a ieşit întotdeauna învingător, cu capul sus.
Finalul vieţii lui nu putea fi decât la fel
de dramatic ca începutul vieţii profesionale. În urmă cu un an şi jumătate, şi-a
pus aproape singur diagnosticul. Cu luciditatea care l-a caracterizat toată viaţa,
s-a convins foarte repede, în 24 de ore, de gravitatea leziunii gastrice pe
care soarta i-o hărăzise. A realizat că evoluează spre catastrofă şi le-a cerut
chirurgilor cu care lucra de ani de zile să-l opereze. Echipa condusă de prof.
dr. Irinel Popescu şi de conf. dr. Mihnea Ionescu a intervenit imediat. Era o
noapte din iarna anului 2014. Ştia ce are şi s-a luptat cu boala de la egal la
egal. A învins ultima. În final, şi-a stins ţigara şi a plecat să moară...
Acum, când ne despărţim de Dan Tulbure, mai
am doar o întrebare, una sugerată de Divina Comedie: egli può davvero
essere morto? Nu cred.
