Nu prea se amuzau copiii la auzul acestei profeții parentale. Nu știu ce contur avea în mintea fiecărui copil Ghiță Porumb. Nu știu nici acum cine a fost, dacă a fost și cum îl aveau păstrat în memorie părinții-ursitoare.

Unii dintre locuitorii Mexicului, care se pretind coborâtorii mayașilor, se consideră, până și în vremurile actuale, „oameni de porumb”. Și o afirmă cu fruntea sus. Ceea ce au făcut atâtea generații o fac și cei de astăzi: mănâncă. Iar fantastica erbacee, prezentă din abundență în alimentația strămoșilor, este comună și astăzi în meniul zilnic al sud-americanilor.

Uneori fără să-mi propun, alteori când vreau să mă documentez, observ ce aleg tinerii să așeze în coșuri la supermarket, ce au pe tăvile din plastic, pe care le țin ca pe trofee, când scrutează zările food-court-urilor din malluri, ori la cantinele universităților.

Văzându-i, îmi vin în minte deopotrivă vorbele rostite de părinții copilăriei și expresiile a doi atenți privitori citite la maturitate: „Noi, nord-americanii, arătăm ca niște chipsuri de porumb pe două picioare” (Todd Dawson, profesor la Departamentul de Biologie Integrativă, Științe ale Mediului, Politici și Management al Universității Berkeley din California), suntem „porumb procesat ambulant” (Michael Pollan, autor faimos și profesor de jurnalism la Berkeley).

Mă aștept ca studenții mediciniști să fie mai puțin porumb ambulant. Dar cum să fie, dacă au văzut și văd alegerile părinților, le-au simțit din vremea fetușiei și văd ce-și comandă la cantină profesorii lor, văd ce se așază pe mese, la pauzele „de cafea” ale conferințelor medicale?

Antivacciniștii sunt repede puși la zid, îndată se coalizează „comunitatea medicală” online și offline, să-i străpungă cu sulițele argumentelor științifice. Pesemne că antivacciniștii aplică ceea ce predică, indiferent dacă procedează corect științific ori ba.

Însă pe predicatorii antiobezitate, de conferință și de catedră, dar practicanți ai ghiftuirii, pe superoamenii de porumb nu-i prihănește nimeni din înalta societate medicală. Nu-i trage nimeni de șorț să-i roage să vorbească mai șoptit sau deloc, dacă nu practică ceea ce predică.

Când sunt în universitate, privesc cum se bulucesc studenții să intre sau să coboare cu liftul, până la primul etaj și de acolo la parter. Nu-s pe grabă, nu-s cu nevoi speciale. Dar sunt, așa după cum spunea într-un vlog o româncă mutată în Noua Zeelandă, „semi-legumițe”.

Ea se referea la faptul întristător că româncele nu-și pun corpul în mișcare, ci doar îl pomădează. Și, îndată ce testul le arată că sunt însărcinate, aleargă la un cabinet unde-și încredințează corpul sistemului. Corpul nu le mai aparține, el este oferit unui medic, spre explorare și sentință. Acesta decide pentru ea.

O semi-legumiță nici nu ia în calcul nașterea naturală. Aproape de când se știe, singurele mișcări au fost ale mâinilor, încercând să dea chip chipului ei. Și-a predat de mult înfățișarea industriei „înfrumusețării”, așa că i se pare firesc să-și ofere zămislirea opiaceelor și scalpelului.

Se mărșăluiește pentru viață și se postează că se mărșăluiește. Mestecând chipsuri și sorbind din băutura colorată și acidulată, mulți se înfierbântă la discursul despre „mamele eroine” rostit de primul om de porumb de pe planetă.

„Mișcarea pentru viață este condusă de femei puternice, de lideri religioși și de studenți curajoși”, striga recent de la tribună The First Corn Man. Un imens chicken nugget se ridică între SUA și Mexic. Veni-va vremea în care televiziunile vor transmite în direct, nu căderea, ci „Înfulecarea Marelui Zid Americănesc”. Hasta la Pop Corn Time, baby!