Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Odiseea cocainei

Viața Medicală
Prof. dr. Ostin C. MUNGIU marţi, 31 mai 2016

     Cocaina a fost utilizată de-a lungul mileniilor atât ca medicament, cât și ca drog, rareori întâlnindu-se în istoria farmacologiei o substanță cu atâtea fațete contradictorii. În materialul de față, prezentăm o trecere în revistă a drumului parcurs de coca pe trei continente, de la „drogul minune“ (wonder drug) la „drogul murdar“ (dirty drug) (3). În acest articol nu s-a avut în vedere problema traficului de droguri sau a intoxicației acute și cronice, subiecte tratate pe larg în alte publicații.

 

„Mama Coca“ din America de Sud

 

     Datele arată că frunzele plantei Erythroxylum coca, originară din inima munților Anzi din America de Sud, erau utilizate cu mult înaintea erei noastre, prin mestecare, pentru îndepărtarea senzațiilor de oboseală, sete și foame. Plantațiile de coca sunt menționate din timpul imperiul incaș, fiind ulterior descoperite de conchistadori, după anul 1500, care au și adus frunze de coca pe bătrânul continent. Planta s-a cultivat pe teritoriile de astăzi ale statelor Peru și Bolivia. Denumirea de „coca“ se folosește nu numai pentru plantă, ci și pentru produsul de mestecat al frunzelor, care uneori este preparat sub forma unor turtițe prin amestecare cu cenușă de cartofi sau de banane. Alcaloizii din coca sunt ușor solubili în mediul alcalin oferit de salivă, iar cocaina se absoarbe la nivelul mucoasei bucale, o parte fiind rapid inactivată de enzimele salivare.
     La mijlocul secolului al XV-lea, plantațiile de coca s-au înmulțit sub supravegherea colonizatorilor, care dădeau frunze de coca muncitorilor ce lucrau la minele de argint din Peru, pentru a le mări randamentul. În cultura tradițională a locuitorilor din Bolivia planta era cunoscută sub denumirea de „mama Coca“, fiind considerată o zeitate binevoitoare care împărțea oamenilor puterea ei. În Peru purta denumirea de „Tupa Coca“ și era utilizată în ceremoni­ile religioase (5).
     În 1539, Vicente de Valverde nota: „Un lucru care nu lipsește niciodată din gura indienilor sunt frunzele unui copăcel despre care ei afirmă că îi întăresc și îi reîmprospătează, încât atunci când se află la soare nu îi simt fierbințeala și din cauza asta valorează greutatea sa în aur“. O altă proprietate a acestor frunze „magice“ este relevată, în 1653, de preotul Bernabé Cobo: „Mi s-a întâmplat odată că m-am adresat unui bărbier pentru a-mi extrage un dinte care mă durea, dar bărbierul mi-a spus ca e păcat să îl scot pentru că arată întreg și sănătos. Un călugăr, prieten de-al meu, care se afla acolo, mi-a recomandat să mestec pentru câteva zile frunze de coca. Am urmat întocmai sfatul său și durerile au dispărut“. Fără îndoială că obiceiul de a mesteca frunze de coca a devenit o obișnuință nu numai printre indieni, ci și printre stăpânii lor spanioli. Ulterior s-au extins plantațiile de coca și în Columbia, țară care a ajuns, după câteva secole, cel mai mare producător de cocaină (290 de tone în 2012) (6).

 

Medicament-minune în Europa

 

     Primele frunze de coca au fost aduse în Spania de Nicolás Monardes în 1580, însă planta a fost cercetată mult mai târziu. Biologul german Alexander von Humboldt a studiat proprietățile remarcabile ale acestora și a publicat rezultatele observațiilor sale, mai ales cele privind îndepărtarea senzației de foame și oboseală.
     La începutul secolului al XIX-lea au apărut primele descoperiri în chimia organică, precum izolarea morfinei din opiu și a cafeinei din boabele de cafea. Interesul s-a extins mai târziu și asupra frunzelor de coca. În 1859, savantul german Carl Scherzer a reușit să importe o cantitate importantă de frunze de coca în Germania, oferind-o profesorului Frederich Wohler, renumit chimist al Universității Göttingen. Profesorul a încredințat frunzele colaboratorului său mai tânăr, Albert Niemann, pentru a le studia în vederea pregătirii tezei de doctorat. Doctorandul a lucrat conștiincios și a reușit să izoleze cocaină aproape pură, o substanță alba, cristalină. Din păcate, el nu a observat decât senzația de amorțeală atunci când a pus pe limbă o mică doză din praful alb. El a efectuat cercetări și în alte domenii ale chimiei și a avut neșansa de a descoperi yperita (gazul muștar), din cauza căruia a murit în anul următor publicării tezei (1860). Un coleg de-al său, Wilhelm Lossen, a stabilit în 1865 formula brută a cocainei, dovedind că e un alcaloid, iar după câteva decenii, în 1898, Richard Willstätter a ilustrat-o structural (2, 3).
     Cu câțiva ani înainte, un alt chimist german, Friedrich Gaedcke, a izolat din frunze alcaloidul pe care l-a numit erythroxylon, publicând datele în „Archive der Pharmazie“ (1855). Descoperirea nu s-a bucurat de atenție însă, de vreme ce Niemann și-a publicat cercetările sub forma tezei de doctorat intitulată „Asupra unei noi baze organice în frunzele de coca“, în care numea același alcaloid „cocaină“ (5).
     Într-un experiment efectuat pe broaște, în 1879, von Anrep de la Universitatea din Würzburg a observat efectul anestezic al alcaloidului, dar și în acest caz descoperirea a trecut neobservată. Pare ciudat, însă în Europa utilizarea medicală a cocainei nu a fost pe primul plan, drogul fiind folosit mai întâi de militari. În cadrul manevrelor militare din 1883, cocaina a fost administrată soldaților armatelor bavareze pentru a le crește rezistența la efort și oboseală. Rezultatele pozitive obținute au fost publicate într-o revistă medicală germană. Printre cei care au citit articolul s-a aflat și medicul austriac Sigmund Freud, părintele psihanalizei. La  vremea aceea, tânărul Freud era la începutul carierei și a descris, în memoriile sale, modul în care a fost pus în evidență efectul anestezic local al cocainei (1). De altfel, Köller a utilizat cocaina chiar pentru tatăl lui Freud, pe care l-a operat de glaucom. Spre deosebire de anestezia generală, care a fost destul de greu acceptată în lumea medicală, anestezia locală cu cocaină a pătruns rapid în diverse ramuri ale medicinii, precum oftalmologia, stomatologia (Hall, 1884) și chirurgia (Halsted, 1885) (2).
     Doctorul Freud a experimentat cocaina pe el însuși și a notat că substanța îi îmbunătățește starea de spirit, îl ajută să depășească dificultățile financiare și profesionale și că, în doze mici, îi combate depresia și indigestia. Mai mult, i-a trimis cocaină și logodnicei sale, asigurând-o că se va simți mai bine și că va căpăta roșu în obraji. Crezând că a descoperit „medicamentul minune“, Freud a convins două mari companii farmaceutice, Merck și Parke Davis, să-l plătească pentru a promova alcaloidul. Cea mai importantă lucrare a apărut în 1884, cu titlul „Über Coca“, („Despre Coca“), și avea 70 de pagini (2). Freud visa să devină faimos pe seama cocainei, considerând că a descoperit un medicament cu care să trateze dependența de morfină sau alcool, iar efectul anestezic local a fost repede acceptat de lumea medicală. El l-a tratat cu cocaină pe prietenul său, Fleischl-Marxow, care în urma unei operații devenise morfinoman, încercând astfel să-l dezintoxice. Convins că se află în fața unui leac extrem de util, Freud a continuat să consume cocaină, în mod curent, și în anii următori, astfel că sănătatea i s-a deteriorat, suferind de tulburări de ritm cardiac și blocaj nazal sever. După ce a mărturisit, într-o scrisoare din anul 1896, că își administrează doze mari de cocaină, la scurt timp face efortul și reușește să renunțe total la drog. La aceasta a contribuit cu siguranță și moartea prietenului sus amintit, în urma unei supradoze. Este foarte probabil ca utilizarea cocainei să-l fi stimulat în observațiile asupra psihicului uman și la cristalizarea teoriei psihanalitice. Cercetările asupra cocainei au continuat în toate marile universități europene.
     La o dare de seamă asupra lucrărilor Academiei de Științe din Paris din 1888, la secția de fiziologie, doi cercetători (Langlois și Ch. Richet) au publicat observațiile lor asupra efectelor toxice ale cocainei injectabile la câine, în funcție de temperatura animalului (4). Entuziasmul exagerat a lui Freud în favoarea utilizării cocainei a fost temperat de semnalările efectelor adverse și de criticile întemeiate ale chimistului Albrecht Erlenmeyer, care numea cocainomania „al treilea flagel al umanității“, după alcoolism și morfinomanie. De aceea, părintele psihanalizei a publicat un ultim articol despre cocaină în 1887, intitulat „Cocainomania și cocainofobia“, în care recunoștea parțial pericolul administrării acestui drog (5, 6).
     Italianul Paolo Mantegazza a efectuat asupra sa o mulțime de experimente cu doze variate de coca și a raportat rezultatele sub forma unei lucrări intitulate „On the hygienic and medical values of Coca“, în care sublinia efectul de reducere a senzației de foame și de oboseală. Aceste date au atras atenția nu numai medicilor și farmaciștilor, ci și comercianților, care au început să utilizeze cocaina într-o varietate mare de băuturi, ceaiuri, bomboane sau țigări. Un mare succes a cunoscut în epocă corsicanul Angelo Mariani, de profesie chimist, care a făcut o combinație între vinul roșu de Bordeaux și extractul de frunze de coca, comercializat sub denumirea de „Vin Mariani“. Acest vin tonic (coca wine), considerat un panaceu, s-a bucurat rapid de creșterea exponențială a vânzărilor și datorită faptului că autorul băuturii a știut să-și promoveze produsul, adunând aprecieri favorabile din partea unor personalități de prim rang, printre care prim-miniștri, capete încoronate (regina Victoria a Marii Britanii, regele Spaniei, regina Portugaliei), rabinul șef al Franței și chiar Papa. De altfel, Papa Leon al XIII-lea era atât de încântat de vinul tratat cu coca, încât avea mereu asupra sa un flacon cu această băutură și chiar l-a decorat pe Angelo Mariani cu medalia de aur a Vaticanului pentru realizarea sa. Și în lumea artelor au fost apreciate preparatele cu coca, printre admiratori fiind sculptorul Auguste Rodin și scriitorii Jules Verne și H. G. Wells. În 1885, firma Parke-Davis vindea cocaină sub diverse forme (pulbere, țigarete sau fiole), promovând-o agresiv cu sloganul: „Înlocuiește hrana, transformă lașul în erou, tăcutul în elocvent și îl face pe suferind insensibil la durere“.

 

În SUA, 130 de ani de Coca-Cola

 

     Lucrările publicate de Freud, având ca temă proprietățile cocainei, nu au trecut neobservate nici peste ocean. Acestea au fost traduse și publicate în prestigioasele reviste British Medical Journal și The Lancet. Un cunoscut chirurg din New York, William Stewart Halsted, de la John Hopkins Hospital, s-a hotărât să testeze calitățile de analgezic ale alcaloidului și a început prin a-și injecta substanța în propriile membre, iar apoi în cele ale colegilor și studenților. Astfel a realizat primele blocuri ale nervilor (anestezia tronculară), precum și unele extracții dentare la studenții săi. Din păcate, Halsted a conti­nuat să-și administreze cantități din ce în ce mai mari de drog, până când, din cauza efectelor devastatoare, nu a mai fost în stare să opereze. A părăsit spitalul și s-a refugiat în locuința sa, unde a continuat să ia cocaină pentru următoarele luni. Pentru a învinge dependența de cocaină a început să-și administreze morfină, pe care a utilizat-o până la sfârșitul vieții. Alți americani faimoși care au utilizat și promovat cocaina au fost inventatorul Thomas Alva Edison, actrița Sarah Bernhardt și președintele William McKinley.
     În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, cocaina era prezentă nu numai în băuturi și unguente, ci chiar în margarină. Imitând celebrul vin Mariani, John Stith Pemberton, farmacist și un veteran al războiului civil, a creat vinul Pemberton, în Atlanta. Interesant este faptul că în urma războiului devenise dependent de morfină și a utilizat cocaina pusă în vin pentru a-și trata dependența. Când autoritățile au interzis băuturile alcoolice în orașul mai sus menționat, Pemberton a înlocuit vinul cu o versiune non-alcoolică, bazată tot pe coca, alături de un extract de nuci de cola, ce conțin cafeină. Astfel a realizat un sirop concentrat care se dilua cu apă gazoasă și se servea la pahar, denumirea comercială fiind „Coca-Cola“. Băutura conținea aproximativ 60 mg de cocaină per porție, combinația fiind recomandată inițial ca un tonic util pentru combaterea dependenței de alcool, a impotenței și a durerilor de cap. Lansarea produsului a avut loc pe 8 mai 1886, însă ambalarea în sticlele caracteristice s-a realizat câțiva ani mai târziu (3, 6).
     Printr-o hotărâre a autorităților, în 1903 s-a interzis utilizarea cocainei în coca-cola. Marca devenise însă cunoscută în întreaga lume, astfel că fabricanții au hotărât să folosească în continuare frunzele de coca după îndepărtarea alcaloidului. Chiar și în zilele noastre se utilizează extractul decocainizat pentru gustul plăcut, specific, al cunoscutei băuturi.
     În jurul anului 1900, oficialitățile au început să se alarmeze din cauza serioaselor probleme cardiovasculare, psihiatrice (paranoia, halucinații) și sociale datorate consumului excesiv de cocaină. A fost inițiată și votată o lege federală (Harrison Narcotic Act, 1914) care interzicea utilizarea cocainei, succedată de o altă lege în 1920, iar consumul de cocaină a scăzut simțitor, fiind limitat doar grupurilor din periferia societății. Abia după 1970, când prețul cocainei a scăzut foarte mult, s-a înregistrat o creștere îngrijorătoare a utilizatorilor. Substanța era utilizată prin prizare, mai ales în scop recreațional. Unii utilizatori preferau să fumeze pudră de cocaină, amestecând-o cu marijuana. Între timp s-au diversificat și formele de administrare, astfel că dincolo de cocaina obișnuită hidroclorică, pudra albă cristalină, s-a realizat pasta de coca, având prin fumat efecte rapide, similare celor observate la administrarea intravenoasă.
     Utilizată inițial în California, în 1978, o variantă a pastei de coca s-a răspândit în scurt timp pe tot teritoriul SUA, purtând denumirea de „crack“. Drogul se absoarbe în cantitate dublă față de forma obișnuită, având un potențial adictiv extrem de ridicat, ceea ce a dus la creșterea exponențială a numărului de dependenți și la sporirea îngrijorătoare a numărului de acte antisociale. Ca o reacție la acest fenomen, legislația americană în domeniu a înăsprit pedepsele pentru distribuitori și posesori (3). A mai fost raportată existența unei combinații de cocaină cu alcool care duce la formarea unui compus numit cocaetilen, cu activitate mai lungă și potențial neurotoxic și hepatotoxic mai ridicat, consumul fiind urmat de o rată sporită de decese rapide. La fel de primejdioasă s-a dovedit a fi asocierea cocainei cu heroina (5).
     Utilizarea medicală a cocainei este simțitor redusă în prezent datorită apariției, de-a lungul deceniilor, a anestezicelor locale sintetice, cu proprietăți superioare și lipsite de potențial adictiv (7). Rar mai este folosită pentru anestezie locală în ulcerațiile bucale și în cauterizările nazale. La fel ca în cazul altor medicamente precum heroina, a existat la început o euforie privind utilizarea sa medicală, pentru ca apoi să se dovedească faptul că reacțiile adverse sunt mult mai serioase iar riscul mult mai mare decât beneficiul. De aceea este necesar ca, la apariția unui nou medicament, lumea medicală să manifeste un optimism prudent și să aștepte proba aspră a timpului pentru validarea sa definitivă.
Bibliografie

1. Goodman L et al. Goodman and Gilman’s the pharmacological basis of therapeutics. New York: The Macmillan Co. 1941

2. Grzybowski A. The history of cocaine in medicine and its importance to the discovery of the different forms of anaesthesia. Klin Oczna. 2007;109(1-3):101-5

3. Hellerman C. Cocaine: the evolution of the once „wonder” drug. CNN. 2011 Jul

4. Langois M et al. Action convulsive de la cocaine. Revue Scientifique. 1888. 23:729-30

5. Richard D, Stenon JL. Dicționar de droguri, toxicomanii și dependețe. Editura Științelor Medicale. București. 2005

6. Robson PH. Forbidden drugs. Oxford Univ Press. Oxford. 2009

7. Ruetsch YA et al. From cocaine to ropivacaine: the history of local anesthetic drugs. Curr Top Med Chem. 2001 Aug;1(3):175-82

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.