Am colaborat cu profesorul Dan Tulbure
şi cu echipa sa timp de 35 de ani. Am lucrat în două specialităţi
complementare, care nu pot exista una fără cealaltă, în care am căutat să ne
ajutăm reciproc, să învăţăm unii de la alţii şi, mai ales, să redăm sănătatea
bolnavilor pe care i-am avut în grijă. Când, în 1980, veneam în Spitalul
Fundeni ca tânăr asistent stagiar, Dan Tulbure, care se afla de câţiva ani în
Clinica ATI condusă de profesorul George Litarczek, reuşea primul pe ţară la
examenul de primariat.
Încet-încet, am ajuns să formăm o echipă şi
să ne fixăm obiective profesionale comune. În 1989, la îndemnul profesorului
Dan Setlacec, am plecat împreună pe calea specializării în transplantul
hepatic, mai întâi la Spitalul Charité din Berlinul de Est şi apoi, în 1990, la
Spitalul Paul Brousse din Paris. Eram tineri, dornici să învăţăm şi puşi pe
fapte mari. Ne-am întors acasă cu multe cunoştinţe, dar şi cu o prietenie
cimentată pentru tot restul vieţii. Din 1995, am început să construim –
împreună şi cu alţi specialişti – programul naţional de transplant. Dan Tulbure
este cel care a introdus în România criteriile diagnosticului de moarte
cerebrală, protocolul de terapie intensivă la donatorul de organe şi protocolul
anestezic din cursul prelevării de organe.
S-a implicat în anestezia la transplantul
de cord şi de rinichi, susţinând cu multă generozitate echipele anestezice din
centrele care efectuau aceste tipuri de transplant. Dar, mai ales, a coordonat şi
condus anestezia şi terapia intensivă în transplantul hepatic, care poate fi
considerat marea noastră realizare comună. În multe din momentele grele prin
care am trecut în construcţia acestui program, prezenţa lui Dan, competenţa şi
suportul lui au fost elemente esenţiale pentru reuşită. Rolul său în
dezvoltarea Programului naţional de transplant a fost unul de primă mărime,
apreciat ca atare şi răsplătit cu cea mai înaltă decoraţie în stat: Steaua
României.
În paralel, Dan Tulbure a dezvoltat
anestezia şi terapia intensivă, în general, la un alt nivel, care nu mai fusese
întâlnit până atunci în România. A introdus tehnici şi concepte noi, pe care
le-a aplicat în beneficiul bolnavilor şi care au constituit suportul pe care
s-a clădit Şcoala modernă de anestezie şi terapie intensivă din România. A
devenit liderul naţional incontestabil al acestei specialităţi şi personalitate
recunoscută şi respectată la nivel internaţional.
În anii în care a condus Institutul Clinic
Fundeni, ca director, a rămas în primul rând acelaşi profesionist desăvârşit,
preferând ca spitalul să acumuleze un deficit bugetar decât să lase bolnavii să
sufere. Afirma că bolnavii nu cunosc noţiunea de „austeritate“ şi că asta ar fi
însemnat pentru ei o condamnare la moarte. Medicul Dan Tulbure s-a dovedit mai
puternic decât directorul Dan Tulbure şi grija faţă de bolnavi a învins. În
perioada în care a condus Institutul, programul de transplant hepatic s-a
consolidat, numărul de bolnavi trataţi a crescut, procedeele s-au diversificat,
prestigiul navei amiral a medicinii româneşti – Institutul Clinic Fundeni – a
crescut.
Pentru noi, cei din echipa chirurgicală, a
fost întotdeauna un coleg şi un prieten, dar şi un reper de exigenţă
profesională. Colaborarea cu el şi echipa sa nu a fost întotdeauna uşoară,
într-o profesie dificilă şi complexă, în care inevitabil pot să apară divergenţe
de opinii. De-a lungul timpului, am ajuns însă să-l iubesc şi să-l respect pe
Dan pentru că singurul lucru cu adevărat important pentru el era evoluţia
bolnavului. Acesta a fost şi numitorul comun care ne-a ajutat să trecem peste
orgolii şi divergenţe, uitate imediat în faţa bolii şi a suferinţei, cu care
duceam o luptă comună. Pentru mine, discuţiile în contradictoriu cu Dan au
rămas o amintire la fel de plăcută şi, uneori, cu mult mai benefică decât
acelea în care eram amândoi de acord.
Un om care a înţeles lumea în care a trăit şi
care, prin forţa personalităţii sale, a influenţat-o în bună măsură. Lume din
care s-a retras discret şi demn, răpus de o boală nemiloasă, pe care a
înfruntat-o cu un curaj şi luciditate remarcabile. A fost, cred, mai curajos şi
mai lucid decât noi, cei care l-am îngrijit şi care am fost tot timpul marcaţi
afectiv de suferinţa unui om atât de apropiat, pe care ne-am fi dorit şi care
ar fi meritat să poată fi ajutat cu mult mai mult. Ne lasă în suflet un imens
regret, dar şi amintirea unei personalităţi care ne-a marcat pe toţi cei care
l-am cunoscut, de la care am avut multe de învăţat şi a cărui prietenie ne-a
onorat.