O zi
la început de primăvară într-un parc de mare cartier bucureştean. Gospodarii
primăriei au pretenţia că parcul de care au grijă este cel mai cu moţ din ţară.
Iarba din peluze este toată la locul ei, periată şi proaspătă, aparatele de
joacă merg ceas, băncile sunt noi, iar aleile de promenadă pavate cu piatră ca
la Sinaia par frecate cu peria. Dincolo de asta, pomişorii sunt aplecaţi de
prea multe flori, iar soarele luceşte pe cerul albastru tivit cu nori. Copiii
de la gimnaziu au o fărâmă de vacanţă de o săptămână, puştimea de la grădiniţă
forfoteşte printre tobogane, leagăne, spaliere, balansoare, machete de lemn,
galerii şi vârtelniţe. Din când în când, apare pe suprafaţa de tartan câte o
minge care animă şi mai mult scena. Nu sunt prea rare nici accidentele cu bebeluşi
debutanţi în mersul biped care ratează la fiecare trei-patru paşi. Toată reprezentaţia
improvizată este urmărită cu atenţie moderată, de pe margine, de ochii
bunicilor, mamelor şi dădacelor, care conversează cu o vervă temperată. Ici şi
colo, câte un bărbat butonând telefonul completează asistenţa pestriţă.
La
un moment dat, în timp ce copiii îşi văd de-ale lor, rumoarea publicului se
potoleşte treptat şi o informaţie trece din om în om, marcând cu neîncredere,
îngrijorare ori panică feţele şi gestica spectatorilor de ocazie.
În
mijlocul locului de joacă, vreo zece copii de şcoală s-au adunat în macheta
unei case de lemn şi, de o vreme, stau prea liniştiţi ca să fie totul în
ordine. Cineva opinează că era normal ca „ăştia de şcoală“ să se alerge şi să
se caţere peste tot şi să îi deranjeze pe cei mici, care „nu mai au loc de ei“.
Altcineva agravează alerta, generalizând cum că „în ziua de azi, ăştia fac
toate prostiile încă de mici“ şi că ar trebui „cineva să facă ceva“. Se
presupune că domnul cu telefonul ar trebui să sune undeva, dar nu este prea
clar unde şi pentru care motiv, iar o acţiune directă asupra grupului conspirat
din căsuţă este respinsă ab initio pe
motiv de „intervenţie abuzivă asupra minorilor“, de către un domn cu barbă care
fumează pipă. Atmosfera din tribune se încinge subit, când o doamnă corpolentă
zice că „ăştia probabil se droghează“ şi apoi îşi duce indignată mâna la gură,
dar ideea este adoptată cu majoritate. Domnul cu barbă se ridică şi umblă
printre bănci, căutând o rezolvare în timp ce trage obsesiv din lulea.
Pe
teren, un pici cu bermude se nimereşte pe lângă căsuţa cu pricina şi intră
decis. Respiraţia celor de pe bănci îngheaţă şi, înainte ca mama copilaşului,
care sprinta deja spre starea de pericol, să ajungă acolo, acesta iese cu o
bucată de pâine în mână şi un aer indiferent. După o clipă de stupoare, printre
copaci, coboară prin iarbă un băiat de vreo cincisprezece ani, cu breton roşcat,
ţinând în braţe trei franzele pufoase. Comunitatea din căsuţă îl primeşte cu
urale, tranşează pâinile la repezeală şi intră, iarăşi, înăuntru. Când, după un
sfert de ceas, copiii suspecţi au ieşit din macheta de lemn şi au început să ţopăie
prin locul de joacă intimidând bebeluşii, căţărându-se pe bare şi căznind leagănele,
în rândurile vigilenţilor de pe tuşă câştigase deja teren ideea – corectă de
fapt – că aceşti simpatici adolescenţi pur şi simplu se ascunseseră ca să mănânce
pâine. Doamna corpolentă a fost de părere că în zilele noastre, în mod
inexplicabil, „la toţi copiii le place pâinea“ şi toată lumea a acceptat asta
cu o dezamăgire tacită.
Se
pare ca fenomenul nu priveşte doar pâinea, ci şi alte alimente, care sunt
demonizate într-o manieră semidoctă şi stăruitoare. Persoane care au dobândit
o oarecare notorietate în domeniile modei, politicii, spectacolului televizat
ori al scandalurilor mediatice, precum şi specialişti limitaţi ori fixişti
emit, la cerere sau de bunăvoie, sentinţe uluitoare şi derutante despre restricţii
şi norme alimentare. Pentru aceste fapte, ei ar trebui arestaţi şi condamnaţi
la cel puţin zece ani de tăcere şi suspendarea unor drepturi. După aceştia,
lumea ar trebui să trăiască fără dulciuri, fără sare, să nu ştie de grăsimi, să
arunce carnea din farfurie şi să mănânce doar legume crude, dar nici dintre
acelea pe toate. Aceste persoane notorii şi mondene zăpăcesc mai ales tinerele
familii, care ţin să fie moderne cu orice preţ şi să aplice toate opiniile
aiuristice lansate şi, dacă se poate, să mai adauge un plus de restricţii. Aceştia
nu mai mănâncă şi nu mai beau nimic dulce, renunţă la făinoase, scot carnea, grăsimile,
cartofii şi îşi doresc o viaţă doar cu salate verzi, creme hidratante şi flotări.
Copiii lor tânjesc după o felie de plăcintă, ciocolată, omletă şi nu se satură
niciodată de pâine. Dacă se continuă aşa, în curând, cei care vor mânca pâine
ori vor pune un bob de sare pe un ou sau o fărâmă de unt în budincă vor ajunge
să fie izolaţi ori damnaţi iremediabil.
Aceşti
oameni, dacă ajung, prin forţa hazardului, să mai fie şi formatori de opinie
pe undeva, devin o adevărată pacoste. De la unii ca aceştia auzim că jumătate
din copiii români ar fi obezi, că un sfert ar avea tulburări respiratorii, o
treime ar fi rahitici şi alte procente alarmante ar avea probleme psihomotorii.
Adică aberaţii şi minciuni fabricate ca să şocheze o populaţie credulă şi
apatică. Din cauza lor, copiii ajung să mănânce pâine pe ascuns şi, în
curând, zahăr sau cârnaţi prin ganguri.
Dacă
veţi întâlni unul dintre aceşti falşi specialişti şi veţi încerca să menţionaţi
că atitudinea cea mai potrivită (şi) pentru disciplinele nutriţionale este aurea mediocritas, asiguraţi-vă să nu
creadă cumva că îi jigniţi numindu-i mediocri. Deşi nici măcar atât nu sunt.