Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Papa Metch și românii

Viața Medicală
Prof. dr. Radu IFTIMOVICI vineri, 24 iunie 2016
     Acum o jumătate de secol, în 1966, efectuam un scurt stagiu la Institutul Pasteur din Paris. Drumul și cele 40 de zile de documentare le-am efectuat „pe cont propriu“, fiindcă nici românii, nici francezii nu dădeau vreo para chioară pe mine. Mi-am „ruinat“ familia (m-a costat vreo trei salarii), dar am beneficiat de bunăvoința acad. Ștefan Nicolau, pe atunci vicepreședinte al Marii Adunări Naționale. El a garantat în fața organelor de securitate cum că eu, cel fără carnet roșu, mă voi dovedi totuși un „înapoiat“.
     Interesul era în egală măsură și al meu, și al savantului profesor Șt. S. Nicolau, deoarece misiunea principală era să mă documentez temeinic, pentru a semna apoi împreună cu el o carte despre viața și opera lui Constantin Levaditi. Așa se face că, în toamna lui 1966, am reușit să-i trag de limbă pe tinerii din anii ʼ30–ʼ40, André Lwoff (1902–1994) și François Jacob (1920–2013), care-l cunoscuseră îndeaproape pe Levaditi și care, nu demult (de doar un an), reveniseră din călătoria lor turistică la Stockholm cu câte un premiu Nobel „în buzunar“.
     La Paris l-am cunoscut și m-am împrietenit și cu doctorul Albert Delaunay, ginerele lui Gaston Roman – părintele anatoxinelor, care în urmă cu patru ani publicase la Flammarion o excelentă istorie a Institutului Pasteur, în paginile căreia Ion Cantacuzino și Constantin Levaditi ocupau locuri de frunte.
     Ghidat de A. Delaunay, precum poetul florentin de către Virgilius, m-am plimbat printre umbrele adunate la marele taifas al microbiologilor, care gran comento feo, duelându-se cu ascuțișuri de păreri pro și contra. Îi ascultam fascinat pe Pasteur, pe Émile Roux, Ch. Ed. Chamberland, Émile Duclaux, Ilia Mecinicov, Alexandre Yersin, Amedé Borrel, Albert Calmette, Camille Guérin, Charles și Maurice Nicolle, Jules Bordet, Gaston Ramon, dar și pe românii a căror creație adusese faimă Institutului Pasteur: Victor Babeș, Ion Cantacuzino și Constantin Levaditi. Dintre toți, figura leonină a lui „Papa Metch“ (alint al discipolilor săi, dedus din francizarea numelui Mecinicov, respectiv Metchnikoff) ieșea puternic în evidență.
     Omul nostru, născut în 1845 într-o familie de boieri scăpătați, la Ivanovka, lângă Harkov, era zoolog. Mai rar cineva care să împletească trăsătura de savant autentic cu ludicul. Nonconformist până la bufonadă, cu erupții de entuziasm solar alternând cu prăpăstii de depresie, el își vrăjea discipolii, care, desigur, îl adorau și luptau pentru ideile sale.

 

Supărarea lui Mecinicov

 

     Rareori a fost Papa Metch mai furios decât atunci, în 1908, când i s-a adus la cunoștință că i s-a acordat premiul Nobel. Paradox? Nu. L-a deranjat enorm prezența celui de-al doilea laureat, mai abitir decât te deranjează un intrus palavragiu și gălăgios care-ți intră noaptea în compartimentul de tren în care vrei să te destinzi și să te simți bine.
     – Cum? Și ăla? Și lui i-au dat premiul Nobel? striga enervat.
     Acel ăla era Paul Ehrlich (1854–1915), care, spre desperarea lui Papa Metch, își câștiga noi și noi adepți pentru a sa „teorie imunologică a catenelor laterale“. Erau la cuțite de peste doisprezece ani. Motivul? Răspunsul la tulburătoarea și încă neelucidata, pe atunci, întrebare: cine apără organismul de atacul microbilor? Fagocitele sau anticorpii?
     În 1883, deci cu 25 de ani înainte de a primi premiul Nobel, zoologul rus care ratase o sinucidere (îi murise soția, Ludmila, de tuberculoză) venise la Napoli hotărât să-și dedice biologiei marine restul vieții. Demarase astfel un studiu asupra puricelui de apă (Daphnia magna). La un moment dat, a surprins sub lentilele microscopului său un veritabil război: sporii minusculi ai unei ciuperci parazite (Monospora bicuspida) erau prinși și înghițiți de niște celule mobile prezente în corpul purecelui de apă. Mecinicov a numit aceste celule-soldați, care anihilau sporii invadatori, fagocite, iar fenomenul pe care l-a regăsit ulterior și la alte nevertebrate și vertebrate, fagocitoză. În 1894–1895, teoria fagocitară a imunității era lansată; la ea au aderat cu entuziasm Pasteur și toți discipolii săi. Foarte curând, Mecinicov și-a cucerit un loc însemnat în Institutul Pasteur, ajungând, după moartea lui Pasteur, subdirector al acestui faimos for de cercetare biomedicală.
Ilia Mecinicov (fotografie realizată cândva între 1910 și 1915)
 
     Deși în acei ani ’80–ʼ90 ai secolului XIX opinia publică a crezut că războiul și mai ales dușmănia dintre francezi și germani s-au terminat, în ambițioasa lume științifică respectivul război a continuat cu furie: Pasteur contra Koch, Roux contra Behring, ruso-francezul Mecinicov contra lui Pfaiffer și mai ales împotriva „colegului“ de premiu Nobel, Paul Ehrlich. În timp ce Ehrlich, din tabăra germană, era mai conciliant (admitea că la opera de apărare a organismului participă atât fagocitele, cât și anticorpii, viziune confirmată ulterior), pasionatul și exclusivistul Mecinicov nu dădea multe parale pe anticorpi. După el, imunitatea era exclusiv (sau în cea mai mare măsură) opera dragelor sale fagocite, atât la nevertebrate, cât și la vertebrate, inclusiv la mamifere. Susținând teoria fagocitară cu atâta vehemență, el îi plătea o poliță și „înfumuratului și scârbosului“ de Robert Koch, care-l primise glacial, doar câteva minute, în 1883, la Berlin și care, după ce privise câteva secunde preparatele lui Mecinicov, îi spusese cu oarecare dispreț: „Cine-mi garantează mie, domnule Mecinicov, că fagocitele dumitale sunt cu adevărat soldați care apără organismul și nu simpli gunoieri care adună și ingurgitează gunoaie?“ (detritusuri celulare). Mecinicov a suportat cu greu să fie astfel umilit. Gunoieri! Auzi, „simpli gunoieri“, repeta el cu furie, socotind că iubitele lui fagocite fuseseră înjosite și batjocorite. Din păcate, atunci, în 1883, nici Koch, nici Mecinicov, nu-și dădeau seama ce importanță uriașă pentru viață are îndeletnicirea de „gunoier“ a fagocitelor: cel puțin egală cu aceea de soldați ce apără organismul de intrușii non-self.

 

Discipolii români ai maestrului

 

     Primul român care a intrat în „caravanseraiul“ lui Mecinicov a fost Ion Cantacuzino. Junele român, cu rădăcini princiare în Bizanțul medieval, inițial absolvent de litere și de științele naturii la Sorbona, apoi de medicină, și-a susținut teza în 1894 cu o lucrare dedicată rolului distructiv al fagocitelor asupra vibrionilor holerici.
Ion Cantacuzino
 
Cercetările inserate în respectiva teză au fost făcute exclusiv în laboratorul și sub îndrumarea lui Papa Metch, chiar dacă președintele comisiei de doctorat a fost profesorul Pierre V. Cornil, cel care, în 1885, publicase alături de Victor Babeș Les Bacteries, prima carte de microbiologie medicală apărută vreodată. Tot de la Mecinicov s-a molipsit Cantacuzino și de pasiunea de a descifra mecanismele imunității la nevertebrate. Se știe acum, și Cantacuzino a dovedit-o ulterior, în anii 1898–1916, că la aceste animale, aflate la baza trunchiului arborelui filogenetic, imunitatea se bazează exclusiv pe activitatea celulelor fagocitare. Abia mai târziu, după 1908, leul din Harkov a admis, în fața evidențelor, că unele dintre „fagocitele sale“ ar putea colabora cu factori umorali bacteriolitici, cum sunt opsoninele, descoperite în 1906 de părintele bacteriologiei britanice sir Almroth Wright (1861–1947), mentorul lui Alexander Fleming.
     O relație științifică strânsă și de statornică prietenie l-a legat pe Papa Metch și de un alt român, Constantin Levaditi. În 1900, când, îndemnat de Cantacuzino, Levaditi a îndrăznit să calce pragul lui Papa Metch, acesta a făcut o criză de furie. Aflase că tânărul bucureștean lucrase un an în institutul dușmanului său, Paul Ehrlich, la Frankfurt pe Main. Iată cum descrie Levaditi în revista pariziană La Presse Medicale această scenă: „Aha, a strigat furios viitorul meu maestru! Iată-te în sfârșit în carne și oase, domnule Levaditi. Ce mai vrei de la mine, după ce ai declarat sus și tare în articolele pe care le-ai scris că doar teoria lui Ehrlich e capabilă să explice imunitatea?... Diapazonul monologului lui Metchnikoff urca pe culmi de furie ce mă făceau să privesc ușa, singura mea salvare. Dar, după alte câteva clipe, figura leonină a lui Metchnikoff se destinse și, calm, aproape prietenos, zise: Bine. Vino mâine. O să-ți dau să faci niște experimente care te vor convinge că eu am dreptate. Am plecat astfel încântat“.
     În deceniul 1900–1910, au lucrat astfel împreună, adunând argumente pentru teoria fagocitară, ceea ce, în aceeași perioadă, făcea și „Jean Cantacuzène“ la București, luminând aspecte ale imunității la nevertebrate. Levaditi nu l-a trădat însă pe Ehrlich. O dovedește teza sa de doctorat despre mastocite, susținută la Paris, în 1902, conducător științific fiindu-i tot profesorul André Victor Cornil. De altfel, în 1900, an în care Levaditi era somat, cu prețul încetării bursei, să revină în România, pe un post didactic și ca șef al laboratorului de la Spitalul Brâncovenesc, Mecinicov și Roux au fost aceia care i-au oferit un post de cercetător definitiv la Pasteur Paris. Motivându-și opțiunea într-o scrisoare pe care a adresat-o consiliului profesoral al Facultății bucureștene de medicină, Mecinicov preciza: Il est lʼun des meilleurs et de plus doués chercheurs scientifiques qui aient travaillé dans mon laboratoire et je suis sûr quʼil est promis à un brilliant avenir.

 

Spion în numele științei

 

     O probă a aprecierii deosebite de către Mecinicov a tânărului medic-cercetător român a fost misiunea pe care i-a dat-o în 1906: aceea de „spion științific“. Levaditi a fost trimis să lucreze câteva luni la Londra, alături de sir Almroth Wright, pentru a discerne în ce măsură opsoninele descoperite de marele bacteriolog englez nu detronează cumva teoria fagocitară. Cu ocazia acestui stagiu londonez, Levaditi l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Alexander Fleming și nu e de mirare că, imediat după al Doilea Război Mondial, Levaditi a scris primele monografii de pe continentul european dedicate antibioticelor.
     Un an mai târziu, în 1907, Mecinicov și Roux au anihilat, cu stăruințele lor, o plecare definitivă a lui Levaditi la New York, unde directorul Institutului Rockefeller, Simon Flexner, îl chema stăruitor, ademenindu-l cu un salariu exorbitant. De altfel, încă din 1901, Mecinicov s-a comportat ca un veritabil părinte cu discipolul său român. Într-o scrisoare din 2 aprilie 1903, îl îndemna să se însoare cât mai repede în acel îndepărtat București cu aleasa inimii (Elena, fiica profesorului C. Istrati) și încheia misiva cu:Mariez vous vite et ne tardez pas à rentrer chez nous. Mes amities à Cantacuzène et à Slatineano. Votre bien devoué. El. Metchnikoff.
     Aflu în arhiva Institutului Pasteur din Paris și alte scrisori adresate de Papa Metch lui C. Levaditi, din care una foarte lungă, din 15 septembrie 1904, în care îi relatează discipolului său român mes impressions berlinoises cu ocazia congresului pe care dermatologii germani în frunte cu A. Neisser îl dedicaseră sifilisului (în care noutatea, supărătoare pentru francezi, era că nemții reușiseră să transmită boala la cimpanzei).
     Relațiile de prietenie paternă dintre maestru și discipol au mers până într-acolo încât Papa Metch a sărit să-l împrumute pe fiul său spiritual cu cinci mii de franci atunci când acesta se zbătea să-și cumpere o casă (avem fotocopia chitanțelor restituirii în rate a sumei împrumutate, cu semnătura lui Mecinicov).

 

Revendicări și furie jupiteriană

 

     Cum se știe, Papa Metch e revendicat astăzi de ruși (primul pașaport), de ucraineni, de francezi (naturalizat, apoi cetățean), de evrei (o bunică a fost mozaică), până și de Academia Republicii Moldova. Cei de la Chișinău și din păcate mult mai puțin cei de la București, „cenzurând“ celelalte revendicări, dovedesc că Papa Metch descinde pe linie paternă dintr-unul din fiii lui Apostol Milescu, emigrant și el în Rusia împreună cu șugubățul său frate, spătarul Nicolae Milescu, care, în 1660, „luându-și nasul la purtare“ și râvnind la tronul Moldovei, a devenit „cârn“ din ordinul efemerului Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, care nu s-a lăsat detronat.
Scrisoarea lui Mencinicov pentru Levaditi (din arhiva Institutului Pasteur Paris)
 
     În ciuda faptului că Levaditi, preocupat în perioada 1903–1908 și de alte probleme decât să adune argumente care să demonstreze cât de grozave sunt fagocitele, l-a mai „fentat“ pe maestru, Papa Metch a continuat să-i acorde întreaga lui considerație. O asemenea întâmplare s-a petrecut în 1908. Să-l ascultăm pe Levaditi: „Acordând deopotrivă premiul Nobel și lui Metchnikoff și lui Ehrlich, asociind două teorii radical opuse, cea a fagocitozei și cea a catenelor laterale, comitetul Nobel a ținut să apară drept imparțial. Maestrul meu și-a pregătit așadar voiajul spre Stockholm, începând cu redactarea raportului pe care trebuia să-l susțină acolo. Avea însă, din păcate, câteva lacune experimentale; m-a chemat și m-a rugat ca urgent să fac aceste lucrări. Dar vai! eu eram interesat de cu totul alte probleme, astfel că am neglijat cererea lui Metchnikoff. Peste o lună, mon bon maître a venit să ia rezultatele experiențelor care-l interesau. Eu, mut, i-am mărturisit că nu făcusem nimic din ce-mi ceruse. Scena care a urmat a fost groaznică. Metchnikoff a intrat într-o furie jupiteriană. A făcut un asemenea scandal, încât, înspăimântat, am crezut că se va prăbuși cu o criză de inimă, la picioarele mele. Cu timpul, i-a trecut, mai ales că imediat m-am apucat de lucru, rezultatele intrând totuși în raportul său de la Stockholm“.
     Prin laboratorul parizian al lui Papa Metch au mai trecut și alți microbiologi și imunologi români, de-ar fi să-i numim pe Victor Babeș, Alexandru Slătineanu, Mihai Ciucă și Alexandru Ciucă, Paul Riegler – microbiolog veterinar (scurte stagii în anii 1913–1914) ș.a.

 

„Să-mi puneți cenușa printre cărți“

 

     Acum un secol, Papa Metch se pregătea să moară. O miocardită severă, rebelă la tratamentele de atunci, îl pusese la pat încă din primăvara lui 1916. Parisul în care el agoniza trecea prin momente de groază și mizerie. Războiul devenea tot mai crâncen: în ciuda victoriei de la Verdun, operă a lui Pétain, mareșalii teutoni Hindenburg și Ludendorf avansau spre Marna, amenințând capitala înfometată, în care tifosul exantematic, febra tifoidă, rujeola și scarlatina, alături de tuberculoza endemică făceau ravagii.
     Conștient, arborând o nepăsare vecină cu cea a posesorilor de mari certitudini mistice, Papa Metch a decretat: „Să mă ardeți în crematoriul unde sunt mistuite de flăcări animalele moarte în experiențe, iar cenușa, pusă în urnă, să-mi fie așezată printre cărți pe unul din rafturile bibliotecii institutului“. Parțial, dorința i-a fost îndeplinită. A fost însă incinerat la crematoriul uman. Am găsit pumnul de cenușă pus într-o urnă argintie, pe raftul din bibliotecă, alături de monumentalul său tratat „LʼImmunité dans les maladies infectieuses“, publicat în 1901. Pe urnă era încrustat, în relief: Élie Metchnikoff, 1845–1916. Meritorie evoluția spre discreție și rafinamentul urmașilor pasteurieni: de la pompoasa capelă în care-și doarme somnul de veci Pasteur (azi obiectiv turistic, cu bilet plătit), pe ai cărei pereți îngeri în mozaic păzesc oile vaccinate împotriva antraxului, la Pouilly le Fort, la sobrietatea mormântului lui Émile Roux din curtea institutului, pe care nu sunt înscrise decât numele și anii, în fine, la urna lui Papa Metch, așezată, firesc, printre cărțile de ieri și de azi.
Bibliografie

1. Cajal N, Iftimovici R. Din istoria luptei cu microbii și virusurile. Ed. Științifică, București, 1965

2. Cantacuzène I. Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme. Contributions à l’étude du probleme de l’immunité. Ed. Steinheil, Paris, 1894

3. Ciufecu C, Neguț M (coord.). Profesorul Cantacuzino. Total Publishing, București, 2013

4. Delaunay A. L’institut Pasteur dès origine à aujourd’hui. Ed. Flammarion, Paris, 1962

5. Iftimovici R. Les idées pasteuriennes en Roumanie et la contribution des medicins roumains à leur enrichissement. Histoire des Sciences Médicales, Paris, 1969(2):69-73

6. Iftimovici R. Istoria Universală a Medicinii și Farmaciei. Ediția a doua. Ed. Academiei Române, București, 2016

7. Levaditi C. Centenaire d’Elie Metchinikoff. La Presse Med., 26 du 30 juin 1945, 394-5

8. Nicolau SS, Iftimovici R. Constantin Levaditi. Ed. Științifică, București, 1968

9. Tăutu P. Ion Cantacuzino. Ed Tineretului, București, 1965

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.