Acum o jumătate de secol, în 1966, efectuam un scurt stagiu la
Institutul Pasteur din Paris. Drumul și cele 40 de zile de documentare le-am
efectuat „pe cont propriu“, fiindcă nici românii, nici francezii nu dădeau vreo
para chioară pe mine. Mi-am „ruinat“ familia (m-a costat vreo trei salarii),
dar am beneficiat de bunăvoința acad. Ștefan Nicolau, pe atunci vicepreședinte
al Marii Adunări Naționale. El a garantat în fața organelor de securitate cum
că eu, cel fără carnet roșu, mă voi dovedi totuși un „înapoiat“.
Interesul era în egală măsură și al meu, și al savantului
profesor Șt. S. Nicolau, deoarece misiunea principală era să mă documentez
temeinic, pentru a semna apoi împreună cu el o carte despre viața și opera lui
Constantin Levaditi. Așa se face că, în toamna lui 1966, am reușit să-i trag de
limbă pe tinerii din anii ʼ30–ʼ40, André Lwoff (1902–1994) și François Jacob
(1920–2013), care-l cunoscuseră îndeaproape pe Levaditi și care, nu demult (de
doar un an), reveniseră din călătoria lor turistică la Stockholm cu câte un
premiu Nobel „în buzunar“.
La Paris l-am cunoscut și m-am împrietenit și cu doctorul Albert
Delaunay, ginerele lui Gaston Roman – părintele anatoxinelor, care în urmă cu
patru ani publicase la Flammarion o excelentă istorie a Institutului Pasteur,
în paginile căreia Ion Cantacuzino și Constantin Levaditi ocupau locuri de
frunte.
Ghidat de A. Delaunay, precum poetul florentin de către Virgilius,
m-am plimbat printre umbrele adunate la marele taifas al microbiologilor, care gran
comento feo, duelându-se cu ascuțișuri de păreri pro și contra.
Îi ascultam fascinat pe Pasteur, pe Émile Roux, Ch. Ed. Chamberland, Émile
Duclaux, Ilia Mecinicov, Alexandre Yersin, Amedé Borrel, Albert Calmette,
Camille Guérin, Charles și Maurice Nicolle, Jules Bordet, Gaston Ramon, dar și
pe românii a căror creație adusese faimă Institutului Pasteur: Victor Babeș,
Ion Cantacuzino și Constantin Levaditi. Dintre toți, figura leonină a lui „Papa
Metch“ (alint al discipolilor săi, dedus din francizarea numelui Mecinicov,
respectiv Metchnikoff) ieșea puternic în evidență.
Omul nostru, născut în 1845 într-o familie de boieri scăpătați,
la Ivanovka, lângă Harkov, era zoolog. Mai rar cineva care să împletească
trăsătura de savant autentic cu ludicul. Nonconformist până la bufonadă, cu
erupții de entuziasm solar alternând cu prăpăstii de depresie, el își vrăjea
discipolii, care, desigur, îl adorau și luptau pentru ideile sale.
Supărarea lui Mecinicov
Rareori a fost Papa Metch mai furios decât atunci, în 1908, când
i s-a adus la cunoștință că i s-a acordat premiul Nobel. Paradox? Nu. L-a
deranjat enorm prezența celui de-al doilea laureat, mai abitir decât te
deranjează un intrus palavragiu și gălăgios care-ți intră noaptea în
compartimentul de tren în care vrei să te destinzi și să te simți bine.
– Cum? Și ăla? Și lui i-au dat premiul Nobel? striga
enervat.
Acel ăla era Paul Ehrlich (1854–1915), care, spre desperarea lui
Papa Metch, își câștiga noi și noi adepți pentru a sa „teorie imunologică a
catenelor laterale“. Erau la cuțite de peste doisprezece ani. Motivul?
Răspunsul la tulburătoarea și încă neelucidata, pe atunci, întrebare: cine
apără organismul de atacul microbilor? Fagocitele sau anticorpii?
În 1883, deci cu 25 de ani înainte de a primi premiul Nobel,
zoologul rus care ratase o sinucidere (îi murise soția, Ludmila, de
tuberculoză) venise la Napoli hotărât să-și dedice biologiei marine restul
vieții. Demarase astfel un studiu asupra puricelui de apă (Daphnia magna).
La un moment dat, a surprins sub lentilele microscopului său un veritabil
război: sporii minusculi ai unei ciuperci parazite (Monospora bicuspida)
erau prinși și înghițiți de niște celule mobile prezente în corpul purecelui de
apă. Mecinicov a numit aceste celule-soldați, care anihilau sporii invadatori, fagocite,
iar fenomenul pe care l-a regăsit ulterior și la alte nevertebrate și
vertebrate, fagocitoză. În 1894–1895, teoria fagocitară a imunității era
lansată; la ea au aderat cu entuziasm Pasteur și toți discipolii săi. Foarte
curând, Mecinicov și-a cucerit un loc însemnat în Institutul Pasteur, ajungând,
după moartea lui Pasteur, subdirector al acestui faimos for de cercetare
biomedicală.
Ilia Mecinicov (fotografie realizată cândva între 1910 și 1915)
Deși în acei ani ’80–ʼ90 ai secolului XIX opinia publică a
crezut că războiul și mai ales dușmănia dintre francezi și germani s-au
terminat, în ambițioasa lume științifică respectivul război a continuat cu
furie: Pasteur contra Koch, Roux contra Behring, ruso-francezul Mecinicov
contra lui Pfaiffer și mai ales împotriva „colegului“ de premiu Nobel, Paul
Ehrlich. În timp ce Ehrlich, din tabăra germană, era mai conciliant (admitea că
la opera de apărare a organismului participă atât fagocitele, cât și
anticorpii, viziune confirmată ulterior), pasionatul și exclusivistul Mecinicov
nu dădea multe parale pe anticorpi. După el, imunitatea era exclusiv (sau în
cea mai mare măsură) opera dragelor sale fagocite, atât la nevertebrate, cât și
la vertebrate, inclusiv la mamifere. Susținând teoria fagocitară cu atâta
vehemență, el îi plătea o poliță și „înfumuratului și scârbosului“ de Robert
Koch, care-l primise glacial, doar câteva minute, în 1883, la Berlin și care,
după ce privise câteva secunde preparatele lui Mecinicov, îi spusese cu
oarecare dispreț: „Cine-mi garantează mie, domnule Mecinicov, că fagocitele
dumitale sunt cu adevărat soldați care apără organismul și nu
simpli gunoieri care adună și ingurgitează gunoaie?“ (detritusuri
celulare). Mecinicov a suportat cu greu să fie astfel umilit. Gunoieri! Auzi,
„simpli gunoieri“, repeta el cu furie, socotind că iubitele lui fagocite
fuseseră înjosite și batjocorite. Din păcate, atunci, în 1883, nici Koch, nici
Mecinicov, nu-și dădeau seama ce importanță uriașă pentru viață are îndeletnicirea
de „gunoier“ a fagocitelor: cel puțin egală cu aceea de soldați ce apără
organismul de intrușii non-self.
Discipolii români ai maestrului
Primul român care a intrat în „caravanseraiul“ lui Mecinicov a
fost Ion Cantacuzino. Junele român, cu rădăcini princiare în Bizanțul medieval,
inițial absolvent de litere și de științele naturii la Sorbona, apoi de
medicină, și-a susținut teza în 1894 cu o lucrare dedicată rolului distructiv
al fagocitelor asupra vibrionilor holerici.
Ion Cantacuzino
Cercetările inserate în respectiva
teză au fost făcute exclusiv în laboratorul și sub îndrumarea lui Papa Metch,
chiar dacă președintele comisiei de doctorat a fost profesorul Pierre V.
Cornil, cel care, în 1885, publicase alături de Victor Babeș Les Bacteries,
prima carte de microbiologie medicală apărută vreodată. Tot de la Mecinicov s-a
molipsit Cantacuzino și de pasiunea de a descifra mecanismele imunității la
nevertebrate. Se știe acum, și Cantacuzino a dovedit-o ulterior, în anii
1898–1916, că la aceste animale, aflate la baza trunchiului arborelui
filogenetic, imunitatea se bazează exclusiv pe activitatea celulelor
fagocitare. Abia mai târziu, după 1908, leul din Harkov a admis, în fața
evidențelor, că unele dintre „fagocitele sale“ ar putea colabora cu factori
umorali bacteriolitici, cum sunt opsoninele, descoperite în 1906 de părintele
bacteriologiei britanice sir Almroth Wright (1861–1947), mentorul lui Alexander
Fleming.
O relație științifică strânsă și de statornică prietenie l-a
legat pe Papa Metch și de un alt român, Constantin Levaditi. În 1900, când,
îndemnat de Cantacuzino, Levaditi a îndrăznit să calce pragul lui Papa Metch,
acesta a făcut o criză de furie. Aflase că tânărul bucureștean lucrase un an în
institutul dușmanului său, Paul Ehrlich, la Frankfurt pe Main. Iată cum descrie
Levaditi în revista pariziană La Presse Medicale această scenă: „Aha, a
strigat furios viitorul meu maestru! Iată-te în sfârșit în carne și oase,
domnule Levaditi. Ce mai vrei de la mine, după ce ai declarat sus și tare în
articolele pe care le-ai scris că doar teoria lui Ehrlich e capabilă să explice
imunitatea?... Diapazonul monologului lui Metchnikoff urca pe culmi de furie ce
mă făceau să privesc ușa, singura mea salvare. Dar, după alte câteva clipe,
figura leonină a lui Metchnikoff se destinse și, calm, aproape prietenos, zise:
Bine. Vino mâine. O să-ți dau să faci niște experimente care te vor convinge că
eu am dreptate. Am plecat astfel încântat“.
În deceniul 1900–1910, au lucrat astfel împreună, adunând
argumente pentru teoria fagocitară, ceea ce, în aceeași perioadă, făcea și
„Jean Cantacuzène“ la București, luminând aspecte ale imunității la
nevertebrate. Levaditi nu l-a trădat însă pe Ehrlich. O dovedește teza sa de
doctorat despre mastocite, susținută la Paris, în 1902, conducător științific
fiindu-i tot profesorul André Victor Cornil. De altfel, în 1900, an în care
Levaditi era somat, cu prețul încetării bursei, să revină în România, pe un
post didactic și ca șef al laboratorului de la Spitalul Brâncovenesc, Mecinicov
și Roux au fost aceia care i-au oferit un post de cercetător definitiv la
Pasteur Paris. Motivându-și opțiunea într-o scrisoare pe care a adresat-o
consiliului profesoral al Facultății bucureștene de medicină, Mecinicov
preciza: Il est lʼun des meilleurs et de plus doués chercheurs scientifiques
qui aient travaillé dans mon laboratoire et je suis sûr quʼil est promis à un
brilliant avenir.
Spion în numele științei
O probă a aprecierii deosebite de către Mecinicov a tânărului
medic-cercetător român a fost misiunea pe care i-a dat-o în 1906: aceea de
„spion științific“. Levaditi a fost trimis să lucreze câteva luni la Londra,
alături de sir Almroth Wright, pentru a discerne în ce măsură opsoninele
descoperite de marele bacteriolog englez nu detronează cumva teoria fagocitară.
Cu ocazia acestui stagiu londonez, Levaditi l-a cunoscut și s-a împrietenit cu
Alexander Fleming și nu e de mirare că, imediat după al Doilea Război Mondial,
Levaditi a scris primele monografii de pe continentul european dedicate
antibioticelor.
Un an mai târziu, în 1907, Mecinicov și Roux au anihilat, cu
stăruințele lor, o plecare definitivă a lui Levaditi la New York, unde
directorul Institutului Rockefeller, Simon Flexner, îl chema stăruitor,
ademenindu-l cu un salariu exorbitant. De altfel, încă din 1901, Mecinicov s-a
comportat ca un veritabil părinte cu discipolul său român. Într-o scrisoare din
2 aprilie 1903, îl îndemna să se însoare cât mai repede în acel îndepărtat
București cu aleasa inimii (Elena, fiica profesorului C. Istrati) și încheia
misiva cu:Mariez vous vite et ne tardez pas à rentrer chez nous. Mes amities
à Cantacuzène et à Slatineano. Votre bien devoué. El. Metchnikoff.
Aflu în arhiva Institutului Pasteur din Paris și alte scrisori
adresate de Papa Metch lui C. Levaditi, din care una foarte lungă, din 15
septembrie 1904, în care îi relatează discipolului său român mes impressions
berlinoises cu ocazia congresului pe care dermatologii germani în frunte cu
A. Neisser îl dedicaseră sifilisului (în care noutatea, supărătoare pentru
francezi, era că nemții reușiseră să transmită boala la cimpanzei).
Relațiile de prietenie paternă dintre maestru și discipol au
mers până într-acolo încât Papa Metch a sărit să-l împrumute pe fiul său
spiritual cu cinci mii de franci atunci când acesta se zbătea să-și cumpere o
casă (avem fotocopia chitanțelor restituirii în rate a sumei împrumutate, cu
semnătura lui Mecinicov).
Revendicări și furie jupiteriană
Cum se știe, Papa Metch e revendicat astăzi de ruși (primul
pașaport), de ucraineni, de francezi (naturalizat, apoi cetățean), de evrei (o
bunică a fost mozaică), până și de Academia Republicii Moldova. Cei de la
Chișinău și din păcate mult mai puțin cei de la București, „cenzurând“
celelalte revendicări, dovedesc că Papa Metch descinde pe linie paternă
dintr-unul din fiii lui Apostol Milescu, emigrant și el în Rusia împreună cu
șugubățul său frate, spătarul Nicolae Milescu, care, în 1660, „luându-și nasul
la purtare“ și râvnind la tronul Moldovei, a devenit „cârn“ din ordinul
efemerului Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, care nu s-a lăsat detronat.
Scrisoarea lui Mencinicov pentru Levaditi (din arhiva Institutului Pasteur Paris)
În ciuda faptului că Levaditi, preocupat în perioada 1903–1908
și de alte probleme decât să adune argumente care să demonstreze cât de grozave
sunt fagocitele, l-a mai „fentat“ pe maestru, Papa Metch a continuat să-i
acorde întreaga lui considerație. O asemenea întâmplare s-a petrecut în 1908.
Să-l ascultăm pe Levaditi: „Acordând deopotrivă premiul Nobel și lui
Metchnikoff și lui Ehrlich, asociind două teorii radical opuse, cea a
fagocitozei și cea a catenelor laterale, comitetul Nobel a ținut să apară drept
imparțial. Maestrul meu și-a pregătit așadar voiajul spre Stockholm, începând
cu redactarea raportului pe care trebuia să-l susțină acolo. Avea însă, din
păcate, câteva lacune experimentale; m-a chemat și m-a rugat ca urgent
să fac aceste lucrări. Dar vai! eu eram interesat de cu totul alte probleme,
astfel că am neglijat cererea lui Metchnikoff. Peste o lună, mon bon
maître a venit să ia rezultatele experiențelor care-l interesau. Eu, mut,
i-am mărturisit că nu făcusem nimic din ce-mi ceruse. Scena care a urmat a fost
groaznică. Metchnikoff a intrat într-o furie jupiteriană. A făcut un asemenea
scandal, încât, înspăimântat, am crezut că se va prăbuși cu o criză de inimă,
la picioarele mele. Cu timpul, i-a trecut, mai ales că imediat m-am apucat de
lucru, rezultatele intrând totuși în raportul său de la Stockholm“.
Prin laboratorul parizian al lui Papa Metch au mai trecut și
alți microbiologi și imunologi români, de-ar fi să-i numim pe Victor Babeș, Alexandru
Slătineanu, Mihai Ciucă și Alexandru Ciucă, Paul Riegler – microbiolog
veterinar (scurte stagii în anii 1913–1914) ș.a.
„Să-mi puneți cenușa printre cărți“
Acum un secol, Papa Metch se pregătea să moară. O miocardită
severă, rebelă la tratamentele de atunci, îl pusese la pat încă din primăvara
lui 1916. Parisul în care el agoniza trecea prin momente de groază și mizerie.
Războiul devenea tot mai crâncen: în ciuda victoriei de la Verdun, operă a lui
Pétain, mareșalii teutoni Hindenburg și Ludendorf avansau spre Marna,
amenințând capitala înfometată, în care tifosul exantematic, febra tifoidă,
rujeola și scarlatina, alături de tuberculoza endemică făceau ravagii.
Conștient, arborând o nepăsare vecină cu cea a posesorilor de
mari certitudini mistice, Papa Metch a decretat: „Să mă ardeți în crematoriul
unde sunt mistuite de flăcări animalele moarte în experiențe, iar cenușa, pusă
în urnă, să-mi fie așezată printre cărți pe unul din rafturile bibliotecii
institutului“. Parțial, dorința i-a fost îndeplinită. A fost însă incinerat la
crematoriul uman. Am găsit pumnul de cenușă pus într-o urnă argintie, pe raftul
din bibliotecă, alături de monumentalul său tratat „LʼImmunité dans
les maladies infectieuses“, publicat în 1901. Pe urnă era încrustat, în
relief: Élie Metchnikoff, 1845–1916. Meritorie evoluția spre discreție și
rafinamentul urmașilor pasteurieni: de la pompoasa capelă în care-și doarme
somnul de veci Pasteur (azi obiectiv turistic, cu bilet plătit), pe ai cărei
pereți îngeri în mozaic păzesc oile vaccinate împotriva antraxului, la Pouilly
le Fort, la sobrietatea mormântului lui Émile Roux din curtea institutului, pe
care nu sunt înscrise decât numele și anii, în fine, la urna lui Papa Metch,
așezată, firesc, printre cărțile de ieri și de azi.
Notă autor:
Bibliografie
1. Cajal N, Iftimovici R. Din istoria luptei cu microbii și virusurile. Ed. Științifică, București, 1965
2. Cantacuzène I. Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme. Contributions à l’étude du probleme de l’immunité. Ed. Steinheil, Paris, 1894
3. Ciufecu C, Neguț M (coord.). Profesorul Cantacuzino. Total Publishing, București, 2013
4. Delaunay A. L’institut Pasteur dès origine à aujourd’hui. Ed. Flammarion, Paris, 1962
5. Iftimovici R. Les idées pasteuriennes en Roumanie et la contribution des medicins roumains à leur enrichissement. Histoire des Sciences Médicales, Paris, 1969(2):69-73
6. Iftimovici R. Istoria Universală a Medicinii și Farmaciei. Ediția a doua. Ed. Academiei Române, București, 2016
7. Levaditi C. Centenaire d’Elie Metchinikoff. La Presse Med., 26 du 30 juin 1945, 394-5
8. Nicolau SS, Iftimovici R. Constantin Levaditi. Ed. Științifică, București, 1968
9. Tăutu P. Ion Cantacuzino. Ed Tineretului, București, 1965
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
