Biblioteca din pod
Primul
Război Mondial i-a adus Franţei o victorie plătită cu numeroase jertfe umane.
De aceea, tema multor romancieri postbelici a fost tragismul şi eroismul
acestor jertfe. La sfârşitul anilor ’20, doliul s-a estompat făcând loc unor
scriitori care fie n-au participat la război, fie l-au uitat sau au revenit la „alma mater“ care constituie psihologia
acestei naţiuni. Au apărut astfel romane în care problemele de viaţă şi de
moarte erau evitate printr-o filozofie în care optimismul se centra pe tratarea
„în uşor“ a unor comandamente ca datoria şi fidelitatea. Morala unor romane
apreciate în saloane era: Viaţa bună,
moarte uşoară! Exemplul cel mai potrivit este nuvela lui Claude Farrère: De cinq à sept (De la cinci la şapte) apărută în culegerea: Bêtes et gens, qui s’aimerent (Vietăţi şi
oameni care s-au iubit). Aici un bărbat care-şi neglijase apendicita este anunţat
de medicul său că, din cauza peritonitei care complicase infecţia, mai avea
doar câteva ore de trăit. Era într-o miercuri, ziua din săptămână în care, între
orele 5 şi 7, fantele se întâlnea cu amanta sa. Nici vorbă ca întâlnirea să fie
contramandată, aşa că după ce îşi ascunde suferinţa, îşi dă sufletul în braţele
iubitei sale. Dar meritul de a reprezenta literatura de salon îi revine mai
degrabă lui Jean Giraudoux cu a sa La
France sentimentale în care în jurul frivolei Bella roiesc admiratori fără
reţineri de ordin moral. Aceasta, deoarece Claude Farrère, deşi este un model
pentru stilul uşor, de neluat prea mult în serios şi fin ironic, îşi alegea
temele romanelor şi nuvelelor sale din lumea care începuse să devină globală.
Tiparele prozei sale sunt cele ale intelectualităţii interbelice francofone,
imprimate cu luciditate, lipsa prejudecăţilor, refuzul de a accepta cosmetizările,
evitarea clişeelor şi a afectării exagerate, fie ea sacră, partizană, creatoare
de statui ale personalităţilor. Claude Farrère, membru al Academiei Franceze,
are un fel de a bagateliza lucrurile, prezentându-le într-un mod zâmbitor.
Astfel, numai la sfârşitul romanului Les
imaginaires, cititorul îşi dă seama că scriitorul tratează literar o teorie
care preocupa medicina începutului de secol XX, şi anume problema degenerescenţei.
Personajul principal al cărţii, Jean-Jérôme Haricotelle este, de la vârsta de
zece ani, supradotat pentru matematică, „văzând“ în spaţiu figuri geometrice pe
care alţii nu şi le puteau imagina. Contrariindu-l pe tatăl său, care voia să-l
lase în locul său la biroul notarial, absolvă Şcoala navală şi călătoreşte pe
tot globul, folosindu-se de intuiţia sa matematică pentru a se îmbogăţi. Dar,
după ce trece de jumătatea vieţii, consultă un mare neuropsihiatru care, la
examinare, îi găseşte reflexele ahiliene abolite şi proba Romberg pozitivă.
Jean-Jérôme nu acceptă diagnosticul de tabes
ereditar şi se adresează unui coleg al profesorului, mai puţin savant şi
mai şarlatan, care-l linişteşte spunându-i că este doar „hipernervos“. Timpul
trece, apare şi o diplopie şi personajul nostru supradotat pentru matematică sfârşeşte
într-un fotoliu. Care este cheia medicală a romanului? Neuropsihiatrii din
vremea lui Claude Farrère erau uimiţi de cazurile unor persoane unilateral
supradotate, în special pentru matematică, dar care coexistau cu semnele a ceea
ce se numea atunci degenerescenţă. Aşa a apărut noţiunea de degeneraţi
superiori la care aptitudinile intelectuale erau, spre deosebire de cele ale
degeneraţilor inferiori, exacerbate morbid.
Claude Farrère, pseudonimul literar al lui
Frédéric-Charles Bargone, a fost, ca şi confraţii săi Pierre Loti şi Joseph
Conrad, căpitan de marină, ceea ce i-a oferit, ca şi acestora, prilejul să călătorească
în locaţii exotice ca Saigon, Nagasaki, Istanbul etc. Scrisul i-a adus premiul
Goncourt în anul 1905, pentru romanul Les
civilisés. În urma războiului ruso-japonez din 1905, publică romanul La Battaille, în care Mitsouko, frumoasa
soţie a amiralului japonez Togo, face o pasiune imposibilă pentru un ofiţer
englez. Cunoscutul parfumier Guerlain botează cu numele ei – care înseamnă „mister“ –, unul din celebrele sale
parfumuri care este mult mai faimos decât romancierul. După ce a servit în
coloniile franceze, căpitanul Frédéric-Charles Bargone demisionează din marină
pentru a urma o carieră prolifică de prozator. Descrierea favorabilă a naţiunii
turce îi conferă numele unei străzi în Istanbul, iar susţinerea Mişcării naţionale
din Turcia îi aduce prietenia cu Kemal Atatürk cu care se fotografiază la
Izmir, la 18 iunie 1922.
Se pare că Ţara Bascilor a exercitat o atracţie
deosebită, pentru câţiva scriitori interbelici. De aceea, Claude Farrère
plasează acolo întâmplările din romanul său La
marche funebre (ca şi Pierre Loti în „Ramuntcho“ şi Blasco Ibañez în
„Intrusul“), acestei populaţii străvechi atribuindu-i-se calităţi caracteriale
speciale. Eroul, Fred Prahecq, un avut proprietar din partea locului, asistă în
Saint-Jean-de-Luz, localitate apropiată de Biarritz, împreună cu prietenii săi
Ramon Urtubie, un respectabil basc, şi Perico Aragnes, pictor şi muzician
spaniol, la căsătoria iubitei sale, Isabella, cu un tânăr diplomat, Paul.
Acesta însă era amantul secret al mamei miresei, ceea ce explică tragedia care
urmează, atunci când se află acest lucru. Izbucneşte Primul Război Mondial,
Paul este ucis şi Prahecq, rănit. În spital, acesta este vizitat de Isabelle
care, deşi este acum văduvă, îi refuză cererea în căsătorie, preferând o viaţă
facilă în America. Titlul romanului se referă la Te Deum în amintirea celor căzuţi pe frontul de luptă, oficiat în
aceeaşi catedrală în care avusese loc căsătoria de la începutul romanului.
Inspirată din viaţa petrecută pe mare,
culegerea: Dix-sept histoires de Marins (Şaptesprezece
povestiri marinăreşti) este un omagiu adus oamenilor mării, pentru care aceasta
nu este doar o întindere de apă privită de pe mal, ci o lume trăită în mijlocul
întinderii ei nesfârşite. Marinarii sunt, după Claude Farrère, o categorie
care, prin ansamblul omogen al principiilor, obiceiurilor, legilor şi prejudecăţilor
lor, alcătuiesc singurul grup de gentilomi de astăzi.
Aşa cum am arătat când a fost vorba de Paul
Morand şi cum se va vedea când va veni rândul lui André Malraux, tânăra
intelectualitate franceză, decimată şi deziluzionată după Primul Război
Mondial, a fost deodată fascinată de Extremul Orient, pe care-l descoperea odată
cu traficul dintre metropolă şi colonii. Claude Farrère a fost în plus favorizat
de călătoriile sale marinăreşti în China şi Indochina. Păşind pragul acestora,
a putut cunoaşte o altă lume decât cea orizontală în care surpriza se întovărăşea
de imaginaţie. Astfel s-a născut şi 
cartea Fumée
d’Opium, un fel de jurnal romanţat al unui consumator de opium. Povestind
la început legende şi istorii legate de acest drog, ne invită să-l însoţim pe o
stradă dintr-un oraş chinezesc şi să intrăm într-o încăpere destinată fumătorilor
de opiu. Decorul este descris cu minuţiozitate, ca şi instrumentele şi
obiceiurile satisfacerii acestui viciu. Cu o licenţă romanescă, dar exagerată,
descrie stările extatice ale fumătorilor, dar pe măsură ce consumul se prelungeşte,
apar halucinaţiile, emacierea şi deprecierea senzorială. Romancierul descrie
veridic finalul tragic al unui consumator de opium, populat de insomnie,
torturat de coşmaruri şi distrus fizic şi psihic. Toate acestea transformă
malefic atracţia iniţială, într-o înlănţuire irezistibilă şi fatală.
În sfârşit, la vârsta de şaptezeci de ani, romancierul
scrie o carte despre trecerea de la adolescenţă către maturitate. Această
trecere se face păşind printr-o poartă: La
porte dérobée (Poarta mascată). Înaintea acestei porţi mascate de o
draperie prometeică se află copilăria, o lume în care, cu ajutorul amintirilor,
te poţi descoperi pe tine. Dincolo se află lumea oamenilor, a celorlalţi, în
care se intră brusc, deodată, trecând prin poarta ascunsă din zidul de ceaţă. În
această ceaţă dispar, rând pe rând, toate figurile şi locurile de altădată. Scenariul
pe care autorul îl imaginează pentru a concretiza trecerea de la copilărie la
maturitate are un simbolism pilduitor: o procesiune în ceaţă în fruntea
copilului are părinţii ce poartă un felinar, urmaţi de unchi şi mătuşi, iar în
spate se află veri şi tovarăşi de joacă. Pe măsură ce grupul înaintează în şir
indian, lumina strălucitoare a felinarului păleşte treptat şi cei dinainte şi
din coadă dispar treptat, astfel încât cel care a fost copil rămâne singur, după
ce a trecut prin uşa mascată în lumea cealaltă, a adulţilor. Merită însă
efortul de a încorda memoria pentru a risipi această ceaţă, deoarece reapare
atunci lumina în care ne vedem aşa cum suntem, unici.
Cărţile lui Claude Farrère ce garnisesc
bibliotecile intelectualilor francofoni din deceniul al patrulea au fost, în
mod nemeritat, date uitării. Dar lectura romanelor sale convinge o dată în plus
că personalitatea unică a fiecărui romancier se dezvăluie doar prin urmărirea
valorilor discursului său, acestea fiind nu atât explicite, cât implicite, nu
atât semnificative, cât conotative.
