patusialinarea1.JPG Imaginea, se spunea în creştinismul
timpuriu, este mai convingătoare decât raţiunea. De aceea, să privim
gravura pe care o reproducem alăturat. Reprezintă un spital medieval,
mai precis o sală imensă în care zac, pe paturi, suferinzii
neputincioşi. Boala somatică aduce cu sine neputinţă, imposibilitatea de
menţinere şi mişcare. Dar, boala psihică, produce ea o neputinţă fizică
sau mai degrabă de altă natură? Dacă infirmitatea nu este corporală,
atunci de ce paturi? Observaţiei medicilor din spitale nu-i scapă
sentimentul de inferioritate pe care-l resimte o persoană în situaţie
declivă. Acesta este motivul pentru care Carl Gustav Jung a înlocuit
canapeaua lui Freud printr-un fotoliu. Dacă rămânem în domeniile acestor
doi medici celebri, găsim explicaţia că boala produce o regresie care
face pacientul să caute maternajul. Dar acesta îi este în mai mică
măsură oferit de pat decât de psihoterapie. Graham Thornicroft, de la
Departamentul de cercetare a serviciilor de sănătate din Institutul
londonez de Psihiatrie Kings College, şi Michelle Tansella, de la
Departamentul de Medicină şi Sănătate Publică al Universităţii din
Verona* analizează – într-un document nepublicat, adresat Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii – diferenţele dintre asistenţa de sănătate mintală
din spitale şi cea oferită de ceea ce autorii numesc
asistenţa comunitară echilibrată.
Thornicroft şi Tansella împart istoricul asistenţei psihiatrice în trei
perioade. Prima, cea a spitalului tradiţional, cunoaşte gloria azilului
şi este cuprinsă între anii 1880 şi 1950. Cea de a doua se
caracterizează prin înţelegerea dezavantajelor pe care le prezintă
sutele de paturi din marile construcţii psihiatrice, astfel că numărul
acestora a început să fie redus. Concomitent au apărut critici la adresa
lor, cea din SUA, mai puţin productivă, a lui Thomas Sasz, dar în
special cea din Italia, a lui Franco Basaglia**, prin ale cărui eforturi
etice şi doctrinare, numărul de paturi din spitalele de Psihiatrie a
fost redus drastic. Detractorii acestei măsuri au ripostat că în acest
fel societatea va fi deranjată de mulţi „nebuni“ în libertate. Dar,
teoretic cel puţin, lucrurile nu stau aşa deoarece comunitatea nu poate
„să arunce pisica moartă“ numai în ograda medicilor. Aceştia sunt
chemaţi să trateze, dar şi societatea este obligată, dacă vrea să se
protejeze, să nu închidă
„à la longue“ alienaţii în spital, ci să-şi creeze propriile metode de intervenţie. De aceea se trece acum la cea de-a treia perioadă, cea a
asistenţei comunitare echilibrate.
Se profilează trei căi care să suplinească reducerea numărului de
paturi azilare. Prima este dezinstituţionalizarea aplicată de Franco
Basaglia corelată cu deplasarea echipelor de specialişti la domiciliul
bolnavilor. A doua cale este schimbarea tipului de asistenţă
rezidenţială prin înlocuirea paturilor cu ocupare îndelungată în
instituţii psihiatrice de mari dimensiuni cu asigurarea tratamentului în
unităţi de dimensiuni mici. Acestea pot fi secţii de Psihiatrie încluse
în spitalele generale sau cu profil de Boli interne ori de Neurologie.
Înainte de a cunoaşte datele de literatură care susţin această optică,
având justificarea unor condiţii locale, am înfiinţat şi asigurat
funcţionarea unei secţii de Psihiatrie incluse în structura unui spital
uniprofilat de Medicină internă. Soluţia s-a dovedit viabilă şi economic
profitabilă. În aceste secţii altoite pe spitale locale pot fi
internate cazuri (tot mai multe) cu diverse forme uşoare de depresie,
tulburări de panică şi anxietate generalizată ca şi tulburările de
somatizare şi cele hipocondrice. În sfârşit, cea de a treia direcţie ar
fi înfiinţarea şi multiplicarea unei reţele de centre de intervenţie în
criză***, care ar evita ocuparea unor paturi de spital.
