În vara anului 1997, am fost invitat, împreună cu preşedintele Federaţiei Europene de Durere (EFIC), prof. dr. Manfred Zimmermann, ca lectori speciali la Congresul Asociaţiei Portugheze de Durere. Conferinţele noastre, plasate la deschiderea congresului, tratau despre fiziologia (profesorul Zimmermann) şi respectiv farmacobiochimia durerii (subsemnatul). Cu acest prilej, am petrecut împreună aproape o săptămână, timp suficient pentru a ne cunoaşte mai bine şi a ne simpatiza reciproc. Am rămas totuşi surprins când, într-una din zile, profesorul mi-a spus: „Eşti simpatic; te voi invita anul viitor să asişti la pensionarea mea“. I-am mulţumit, dar mărturisesc că mi se părea bizară o astfel de invitaţie deoarece, cu experienţa mea de român, ştiam că un astfel de moment este mai degrabă însoţit de păreri de rău şi de anonimat. 

    Dar, iată că în anul următor, când Manfred împlinea 65 de ani, am primit şi o invitaţie scrisă. M-am deplasat la Heidelberg, deoarece profesorul era un notabil membru al Facultăţii de Medicină a prestigioasei universităţi germane.

    Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit în camera de hotel o mapă care cuprindea programul manifestărilor legate de pensionarea sa. Iată, pe scurt, cum s-au desfăşurat lucrurile: în primele două zile a avut loc un simpozion omagial, cu participare internaţională, având tema „Plasticitatea sinaptică“. Tema fusese aleasă de către profesor, care avea de decenii preocupări de neurofiziologie transpuse în numeroase lucrări publicate şi răsplătite cu multe premii ştiinţifice; la sfârşitul simpozionului, toţi participanţii au fost invitaţi la castelul Schwetzingen, unde s-au desfăşurat următoarele etape ale ceremoniei de pensionare. Acest castel, construit în secolul al XVIII-lea, a fost reşedinţa de vară a electorilor palatini. Situat la jumătatea distanţei dintre Heidelberg şi Mannheim, castelul este înconjurat de un imens parc care cuprinde minunate grădini amenajate sub domnia diverşilor prinţi electori. Am vizitat astfel impresionantele grădini în stil francez, englez şi oriental. După o oră de plimbare şi explicaţii, am intrat în holul castelului, unde ne aşteptau frumoase fete în costumaţie de epocă, care ne-au oferit şampanie. Ulterior, am fost invitaţi în micul teatrul baroc al castelului pentru un concert de cameră, piesele fiind alese de către sărbătorit. După concert, în sala de recepţie a castelului a fost oferit un banchet sofisticat pentru aproximativ 200 de invitaţi. La sfârşitul banchetului s-au rostit scurte alocuţiuni de către oficiali ai universităţii şi de câţiva colegi şi prieteni. Am fost impresionat de gestul rectorului, care a tras un scaun în mijlocul sălii, şi-a scos pantofii, s-a urcat pe scaun şi şi-a început alocuţiunea astfel: „Nimeni nu-l cunoaşte mai bine pe Manfred decât nevastă-mea“. După ce s-au potolit râsetele, rectorul a explicat că debutul în universitate al sărbătoritului s-a făcut ca subordonat în laboratorul condus de soţia sa. A urmat la cuvânt succesorul la catedră al proaspătului pensionat, un profesor în jur de 35 de ani, selecţionat dintre zeci de candidaţi. Acesta s-a adresat auditoriului spunând: „Luăm astăzi de pe umerii distinsului profesor Manfred Zimmermann povara didactică. În felul acesta îi va rămâne suficient timp pentru a-şi continua cercetările în laboratorul care-i rămâne la dispoziţie, pentru conferinţe în diversele ţări ale lumii şi pentru coordonarea activităţii revistei de neuroştiinţe pe care o păstoreşte“. Şi ceilalţi vorbitori i-au lăudat activitatea şi l-au asigurat în continuare de dorinţa de colaborare, de stima şi respectul lor.

    Aşa a fost pensionat un profesor universitar din Germania. Ştiţi cumva cum se petrece acest eveniment în universităţile noastre?