Dacă ești doctor, sigur
știi ce înseamnă pensionita. Hai, nu e deloc greu. Pensionita e acea boală
misterioasă care cuprinde o persoană altfel sănătoasă (cât de cât), sătulă, ennui
chiar, de povara de-a lucra, în căutare de niște bani gratis, fie ei cât de
puțini. Nu știi câți suferă de ea, și-apoi ai zice că nu merită să treci prin
tot calvarul birocratic, care, la anumite momente, include chiar unsul unor
buzunare, să primești atare diagnostic. Dar în cele din urmă nu-i vorba de
bogății. E vorba de principiu. Și principiul e că dacă se poate, de ce
nu? Și dacă alții o fac, doar n-o să fii tu mai fraier.
În primul meu an de
rezidențiat, înainte de-a pleca – speram atunci pe veci – din România, a fost
printre primele cuvinte în argou psihiatric învățate, alături de realitatea că
toți pacienții erau mai mult sau mai puțin borderline. Sau așa spunea
Iulia, colega mea rezident de anul III, aparent atotștiutoare. Doamnele bolnave
de pensionită erau cliente fidele ale clinicii, veneau o dată, de două ori pe
an, fără simptome de severitate marcantă, oarecum blazate, într-un etern
plictis, cu punguța de medicamente la purtător, unele pentru depresie, altele
pentru anxietate, obligatoriu câteva pentru somn și niște vitamine, acolo, care
să le întărească nervii. Stăteau o vreme definită doar de necesarul normologic
ca să-și facă „zilele“ și-apoi plecau precum au venit. Între timp, doctorul
bifa și el un succes terapeutic la mapa de servicii prestate în folosul
comunității. Fără aplomb, fără glorie, batoza economiei paralele mergea.
Lucrurile s-au mai
schimbat în ultimii zece ani, după câteva vuvuzele suflate de diverși paragoni
ai administrației centrale. Prin 2010, președintele României de la acea vreme,
Traian Băsescu, și-a exprimat onomatopeic mirarea că în unele sate din Bihor
100% din bărbați erau pensionați „pe caz de boală“. În cifră absolută, numai în
județul cu pricina trăiau peste cincizeci de mii de invalizi. Domnia sa, cel
puțin la nivel de demos și gagos, a tras clopotele cum că ceva e în „neregulă“.
N-a luat decât vreo cinci ani ca misterul să fie dezvăluit. În vara anului
trecut, zece medici și asistente de la Casa de Pensii Bihor au fost arestați.
Prejudiciul se ridica la câteva milioane de euro. De-ar fi fost fenomenul doar
regional reprezentat, am fi răsuflat toți ușurați. Doar că nu fu să fie. Presa
provincială zumzăie de câțiva ani. De prin Iași, de prin Sălaj, Vâlcea,
Pitești, Călărași, Mehedinți vin zgomote de privighetori. Și privighetorile
spun același lucru. Pensionita, pe nebănuite, a devenit poate cea mai
importantă boală a secolului.
Zice-o știre că, la
Pitești, medicii psihiatri prinși într-un recent dosar penal cu aromă de
gladiolă luau mită „din cinci în cinci minute“ pentru un dosar de invaliditate.
În doar trei luni de zile, doctorul X a „făcut din pix“ trei sute de bolnavi
pensionari pe motive psihiatrice. O internare fictivă costa cinci sute de lei,
o vizită înapoi la demiurg oriunde între zece și o mie de lei, potrivit
procurorilor. Aferim!
Ciudățenia ciudățeniilor
face, totuși, ca psihiatria să fi încadrat pensionita, nosologic, la cel puțin
două capitole curios absente din vocabularul diagnostic al psihiatrului român.
Prima categorie este „tulburarea factițială sau factice“ (F68.1). Criteriul de
bază este simularea cu bună știință a unor simptome de natură medicală sau
psihică, care nu pot fi mai bine explicate prin mijloace diagnostice sau de
investigație uzuale, doar că nu în scopuri bănoase. Scopul e mai degrabă
secundar, psihodinamic, în planul relațiilor familiale, sau psihosociale, spre
exemplu când pacienta „leșină“ cu talent o dată la câteva săptămâni ca să o
viziteze copiii sau dacă n-a sunat-o soțul să o întrebe cum se mai simte.
Alternativa medico-legală e încadrată la coduri Z, mai exact Z76.5, numită de
americani malingering și de români nicicum, sau poate „mimarea unei boli
în scopul de-a obține foloase materiale“, altfel spus pensionită. Să pui un
astfel de diagnostic, în Occident, atrage consecințe severe, de la întreruperea
statutului de asigurat la acționarea în judecată a pacientului de către stat.
Or, la noi, cum e obiceiul, lucrurile stau cu verdele în jos, pentru că,
dintr-o problemă de psihiatrie forensică, doctorii noștri au făcut un negoț. Și
negoțul e mai mult decât productiv, căci aduce, pe filiera gri, beneficii
tuturor – mai puțin unei categorii aidoma autentice, recte toți ceilalți
pacienți cu boli psihice diagnosticate și care sunt stigmatizați de multe ori per
primam de sistem, de societate și, nu în ultimul rând, de alți doctori care
văd maladia mintală ca pe-un fel de eres, de închipuire, de teatru. Da, teatrul
există, și uneori e grotesc, dar cât timp nu-l diagnostichezi ca atare (vezi
codurile) rămâne ocult, subiect de beletristică pe la diverse congrese în timp
ce noi, profesioniștii, plutim într-o oarecare inocență masochistă.
Dincolo de geneza
pensionitei, adevărul gol-goluț este că prosperă pe spinarea diletantismului
din meseria mea, aidoma endemic. Empiricismul în psihiatrie e încă în stadiul
de morulă prin prea multe cătunuri. Acolo unde ar trebui să ai sisteme de
diagnostic standardizat, mijloace de evaluare directe și indirecte de evoluție
și prognostic al bolii, noi ne pierdem în sofisme. Și pentru că statul nu
pricepe medicină, multe demențe devin, prin forța programului, boli Alzheimer
(spre exemplu) și, odată instalat un stadiu de boală X care te califică pentru
ajutor de însoțitor (ca să continuăm exemplul), statul continuă să te cheme la
reevaluări periodice ca și cum demența ar fi o boală cu speranță și capabilă de
miracolul revenirii. Unde nu-ți iese un diagnostic mai clar, rămâne eterna
„tulburare mixtă depresiv-anxioasă“, care le-acoperă cam pe toate. Și de ce să
ne complicăm cu evaluarea personalității, respectiv a tulburărilor ei, dacă
putem pune etichete și apoi... ura și la gară?
Între timp, alt pacient,
să-i zicem aspirant, așteaptă la un cabinet. E un pic trist, un pic mofluz și
de emoție poate n-a dormit foarte bine cu o noapte înainte. Această gută
psihică, pensionita lui, iar îi dă târcoale. Să-i mai dăm un Rudotel? Mai
bine-un cântec vesel să cântăm, și să ne înveselim nițel.
