Sănătatea este considerată o resursă fundamentală pentru bunăstarea umană şi un factor de susţinere a dezvoltării socioeconomice. Ca o recunoaştere a importanţei sale, Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) prevede dreptul fundamental al fiecărei fiinţe umane de a se bucura de cel mai ridicat standard realizabil de sănătate. Depinzând de o multitudine de factori aflaţi în strânsă interrelaţie, sănătatea este rezultatul direct a trei mari categorii de determinanţi: comportamentali, biologici şi ambientali, la care se adaugă contribuţia serviciilor de sănătate.

    Accesul populaţiei la serviciile de sănătate (de promovare a sănătăţii, preventive, de tratament şi de reabilitare) reprezintă o condiţie fundamentală pentru menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. Aceasta presupune, în primul rând, o bună organizare şi funcţionare a sistemului de sănătate. Iar buna funcţionare a sistemului de sănătate depinde, în principal, de asigurarea unei finanţări corespunzătoare. Recunoscând importanţa factorului financiar în ecuaţia domeniului de sănătate, OMS a elaborat, în Raportul său anual pe anul 2010, liniile directoare pentru asigurarea sustenabilităţii finanţării sănătăţii.

    În sens larg, finanţarea sănătăţii reprezintă o parte din efortul general de asigurare a protecţiei sociale, sistemul de sănătate fiind considerat o componentă importantă a aparatului de securitate socială.Rezoluţia nr. 58.33 din 2005 a Adunării generale OMS prevede dreptul de acces al oricărei persoane la serviciile de sănătate, fără ca acest lucru să-i afecteze stabilitatea financiară. Cu toate acestea, plata directă a serviciilor medicale determină, la nivel global, intrarea în insolvenţă a aproximativ 150 de milioane de familii anual, iar peste 100 de milioane sunt împinse sub pragul sărăciei.

    Finanţarea sănătăţii trebuie realizată astfel încât să asigure accesul întregii populaţii la serviciile de sănătate de care are nevoie, fără a produce suferinţe în plan financiar. Acest obiectiv strategic a fost definit de către OMS ca acoperire universală. Drumul către acoperirea universală poate fi parcurs pe căi diferite, cu viteze diferite, mobilizând cantităţi diferite de resurse. Indiferent de particularităţile sistemului de sănătate, deciziile vor avea în vedere trei variabile: categoriile de populaţie asigurate, gama de servicii decare beneficiază şi proporţia suportată din costul total al serviciilor. În contextul crizei economice globale, asigurarea unei finanţări corespunzătoare a sistemului de sănătate reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Presiunile pe bugetul sănătăţii vin din mai multe direcţii: diminuarea veniturilor, creşterea nevoilor de finanţare, pentru a face faţă cererii ridicate de servicii, dar şi susţinerii investiţiilor.

    Ca membru al Uniunii Europene (UE), cu o populaţie numărând 21,5 milioane de locuitori, ceea ce reprezintă 4,3% din populaţia UE, România trebuie să-şi construiască strategia în domeniul sănătăţii în contextul politicilor comunitare. Acestea se bazează pe patru valori şi principii: acoperire universală, solidaritate în finanţare, echitate în accesul la servicii şi furnizarea de servicii de înaltă calitate, în contextul asigurării sustenabilităţii financiare a sistemului de sănătate. Sistemul de sănătate din România este structurat dupămodelul asigurărilor sociale de sănătate de tip Bismarck, fiind finanţat majoritar din venituri publice (contribuţii obligatorii), legate de gradul de angajare al populaţiei.

    Cheltuielile publice totale pentru sănătate în România au crescut constant în deceniul precedent, atingând un maxim istoric în anul 2008 (6,58 miliarde de euro), cu 370% mai mult decât în 2001 (1,78 miliarde de euro). Cu toate acestea, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei României nu s-a realizat în acelaşi ritm, înregistrându-se un decalaj major faţă de media ţărilor Uniunii Europene. Diferenţele marcante sunt exprimate de cei doi indicatori sintetici ai stării de sănătate a populaţiei, care surprind fidel influenţele complexe ale factorilor socio-economici asupra sănătăţii: speranţa de viaţă la naştere şi mortalitatea infantilă. Astfel, speranţa de viaţă la naştere a fost în România, în anul 2008, cu 5,2 ani mai redusă decât în ţările Uniunii Europene (73,3 ani în România, faţă de 78,5 ani în UE27). Rata mortalităţii infantile a înregistrat valori duble în România, faţă de media UE (10,1 decese 0–1 an la 1.000 de născuţi vii în 2009 în România, respectiv 4,3 în UE27), rămânând printre cele mai ridicate din regiunea europeană.

    În mod evident, aceste rezultate sunt în strânsă legătură cu nivelul resurselor destinate sănătăţii. Compararea fondurilor alocate sănătăţii de ţara noastră, respectiv de ţările Uniunii Europene, relevă diferenţe majore: cheltuielile totale cu sănătatea au fost de 5,44% din produsul intern brut (PIB) în România (pentru anul 2008), în timp ce Franţa şi Germania alocă peste 10% din PIB. În sume brute, diferenţele sunt şi mai mari: 353 euro/cap de locuitor în România, peste 3.200 euro/cap de locuitor în Franţa şi Germania.

    Disparităţile exprimate de indicatorii desănătate nu pot fi explicate numai prin nivelul modest de finanţare. Privind cu atenţie modul de distribuire a fondurilor în interiorul sistemului de sănătate, se constată că sectorul spitalicesc cheltuieşte mai mult decât medicina primară şi ambulatorie la un loc. Prin lipsa de flexibilitate a mecanismelor de finanţare a spitalelor, se încurajează un consum indus ridicat de servicii medicale, fără legătură cu nevoile reale ale populaţiei, cu eludarea rolului de gatekeeper al medicului de familie, precum şi a criteriilor de internare. Favorizarea în finanţare a sectorului spitalicesc induce un cerc vicios ce accentuează dezechilibrele în întreg sistemul de sănătate, prin privarea asistenţei medicale primare şi ambulatorii de resursele necesare asigurării serviciilor de care populaţia are nevoie. Astfel, pacienţi care puteau fi trataţi de medicul de familie sau în ambulatoriu se regăsesc în foile de internare din spitale. În final, nota de plată a ineficienţei este achitată tot de pacienţi, prin primirea unei asistenţe medicale de slabă calitate, prin inechitate şi dificultăţi în accesul la serviciile de sănătate.

    După unele estimări, la nivel global, între 20 şi 40% din resursele din sănătate sunt irosite. Subutilizarea resurselor disponibile (umane, tehnice, financiare, materiale etc.), achiziţia unor produse de slabă calitate, utilizarea greşită a medicamentelor, managementul deficitar sau proasta administrare reprezintă modalităţi de risipă a banilor prezente în toate sistemele de sănătate. Evaluarea risipei în sectorul de sănătate autohton este un demers dificil, din cauza lipsei de transparenţă în modul de cheltuire a resurselor. Deşi s-au înregistrat progrese în acest sens, prin obligativitatea publicării bugetelor de venituri şi cheltuieli ale spitalelor, mai sunt multe de făcut în această direcţie. Ineficienţa cheltuirii resurselor sectorului de sănătate trebuie combătută prin îmbunătăţirea performanţei spitalelor, evaluarea corectă a nevoilor de servicii de sănătate, utilizarea raţională a medicamentelor şi tehnologiilor medicale, furnizarea de îngrijiri sigure de sănătate, controlul riguros al achiziţiilor, informatizare, profesionalizarea managementului, promovarea competiţiei, stimularea şi motivarea personalului, eliminarea risipei.

    Subfinanţarea sistemului de sănătate are un efect secundar, dar deloc de neglijat, în planul resurselor umane: exodul forţei de muncă înalt calificate în ţări care asigură o salarizare superioară şi o recunoaştere a statutului profesional, precum şi condiţii mai bune de muncă. În acest fel, România pierde atât prin diminuarea productivităţii, cât şi prin nerecuperarea investiţiei în formarea forţei de muncă. Mai mult decât atât, plecarea medicilor din ţară vine să accentueze deficitul deja existent de personal medical (în anul 2008, în România s-au înregistrat 2,2 medici la 1.000 de locuitori, faţă de aproximativ 3,2 la 1.000 în EU27).

    Acordând o valoare ridicată sănătăţii, majoritatea ţărilor UE întrunesc consensul părţilor interesate (decidenţi, pacienţi, furnizori de servicii, terţ plătitor) pentru a menţine un nivel adecvat al finanţării sănătăţii. Germania, ţara cu cel mai vechi sistem de asigurări sociale de sănătate, a majorat, începând cu 2011, nivelul contribuţiilor obligatorii de sănătate (de la 14,9% la 15,5% din venitul brut), pentru a balansa deficitul fondului de asigurări de sănătate; de asemenea, a mărit contribuţia din fonduri guvernamentale pentru sănătate. Franţa a luat măsuri de lărgire a bazei de impozitare, schimbând accentul de pe contribuţiile prin salarii pe impozitarea veniturilor. Alte ţări precum Spania, Grecia, Italia, Irlanda au luat măsuri de reducere a cheltuielilor de sănătate prin scăderea drastică a preţului medicamentelor generice cu până la 25–30%.

    România poate învăţa, din experienţa ţărilor UE, lecţia reformării sistemului de finanţare a sănătăţii. Opţiunile cele mai bune trebuie să se îndrepte către măsuri care nu lezează principiile şi valorile fundamentale stabilite de Consiliul Europei: acoperire generală, echitate, solidaritate, calitate. În condiţiile scăderii economice din ultimii ani şi a diminuării consecutive a bugetelor alocate sănătăţii, obiectivul central trebuie să se axeze pe identificarea soluţiilor de alocare a mai multor bani pentru sănătate; în acelaşi timp, este necesar ca aceştia să fie mai bine valorizaţi (mai multă sănătate pentru bani).

    Asigurarea disponibilităţii resurselor pentru sănătate trebuie realizată prin urmarea unor căi simple: creşterea eficienţei, atât în colectarea veniturilor, cât şi în cheltuirea fondurilor destinate sănătăţii, finanţarea inovativă, atragerea fondurilor din surse externe şi mai ales, declararea sănătăţii domeniu prioritar de alocare a fondurilor.