Mergeam săptămâna trecută printr-o localitate mai mică, aproape orășel și… mare surpriză: trecând pe lângă un grup de trei copii, aceștia, aproape în cor, au spus „Bună ziua”, au salutat. Normalul, tradiţionalul a
devenit surpriză!

Îmi aduc aminte de perioadele de vacanţă din școala generală sau chiar din liceu, mergând în satul bunicilor, la Drăguș, pe vremea uliţelor care se înglodau după ploaie.

Pe atunci, noi (eu, sora mea, colegii de joacă) salutam primii pe oricine întâlneam. Lumea era calmă, chiar dacă muncea extrem de mult și oboseala era evidentă. Salutul, respectul intrau în starea de normalitate. La fel se petrecea și la oraș, fie că era vorba despre Zlatna, Sighișoara sau alte locuri din amintirile noastre.

După surpriza de mai sus, am început să salut primul, mirându-i (uneori) la rândul meu pe cei salutaţi. Bucureștiul, orașele mari sunt zone în care stresul atinge cote excesiv de mari, efectele asupra sănătăţii sunt certe, chiar dacă nu am văzut un studiu actual care să le certifice.

Tot recent, la o emisiune TV, câteva familii plecate din ţară istoriseau pe de o parte, realizările materiale, pe de altă parte, lipsurile spirituale. Afirmau că au motive să revină acasă și că asta vor face indiferent de opinia oricui.

Deși am fost plecat de foarte multe ori și cred că doar pe unul dintre continente nu am pus piciorul, deși am avut ocazia să rămân să lucrez „pentru o viaţă mai bună” (îmi displac profund aceste cuvinte, des rostite în relaţie cu românii care nu mai trăiesc în România), am ales să rămân. Mi-am dorit și îmi doresc să trăiesc aici și eu, și familia mea.

Pe de altă parte, nu este o dorinţă exagerată aceea de a putea trăi în condiţii rezonabile, raţionale, inclusiv cu mai puţin stres (decât cel care există și care ne macină nervii, zi de zi, stres medical, social, administrativ etc.). Iar între toate… mi-aș dori să trăiesc într-un mediu în care politeţea să primeze (împreună cu onestitatea, corectitudinea și multe alte „idealisme”).

Reguli și stres

De peste 29 de luni trăim într-o „nebunie”, plus în toate nebuniile care erup din aceasta (iar altcineva ar spune, poate: „Mai mult de 32 de ani”). Bieţii oameni în vârstă, bieţii bolnavi, bieţii oameni cu o putere psihologică mai redusă, câtă suferinţă au acumulat…

Să fie oare vorba de politeţe la șoferul român agresiv și periculos, care „în ţară” calcă orice regulă, dar ajuns în Ungaria, respectă „la virgulă” tot ceea ce menţionează că trebuie respectat?

Să fie oare vorba (doar) de politeţe când în ţări occidentale se respectă „regula fermoarului” (dacă mașini din două direcţii vin către un drum care permite accesul pentru o singură mașină, va trece o mașină din dreapta, apoi una din stânga, apoi din dreapta…)?

Fără a fi vorba de politeţe, dar poate de o viaţă mai liniștită, mai tolerantă, cu stabilirea altor priorităţi, am văzut în Franţa și în Germania (mai rar în Austria) cum un șofer care detectează un loc de parcare „la limită”, se strecoară împingând (la propriu, pe rând) mașina din faţă și pe cea din spate, până reușește să gareze autoturismul.

Oare acești oameni vor trăi mai mult, vor avea coronare mai puţin afectate, vârsta de pensionare le va permite să petreacă încă mulţi ani ulterior? Probabil că da. Însă, în lipsa unor studii cu valoare statistică (sau cel puţin descriptive, dar realizate secundum arte), nu putem fi siguri.

Până atunci, poate ar fi bine să ne amintim de satul de altădată, de comunităţile locale care trăiau în comuniune, și nu în competiţie, sau cel puţin de salutul care își păstrează valoarea și azi.

Citiți și: Epidemiologia anilor noștri