Cartea lui Eckhart Tolle,„Puterea prezentului”, pe care o primisem în dar am oferit-o cuiva, mie părându-mi-se prea neconformă cu lecturile și cu experienţa creștină, care mereu ne amintește că „trăim în prezent, dar nu pentru prezent”.

Și pledează pentru ieșirea din prizonieratul terestru și îndreptarea continuă înspre Paradisul pierdut. Bucuria și fericirea, ne spun autorii creștini, nu sunt aici, ci mereu acolo. Numai după ce trecem dincolo o vom cunoaște deplin.

În primăvară, când o tânără luase din rafturile unei librării „Puterea prezentului”, am avut pornirea de a-i spune ce credeam despre acea carte. Și bine că nu am deschis gura.

La puţine momente am scos eu însumi o carte din raft și, dat fiind că știam autorul, celebru prin scrierea „Eroul cu o mie de chipuri”, m-am și îndreptat spre casă pentru a o achita. Din acea seară, am luat un șir de decizii care m-au adus într-o cu totul altă perspectivă de lectură a vieţii.

Un pasaj din cartea achiziţionată mi-a rescris vechile programe mentale: „În Rai te vei simţi atât de extraordinar uitându-te la Dumnezeu, încât nu vei avea o experienţă proprie. Nu acolo este locul în care să ai experienţa. Aici este”. (Puterea mitului. Joseph Campbell cu Bill Moyers, Editura TREI, București, 2020, p. 177).

Dinspre fericire spre durere și plâns

După o lungă plimbare cu Sabrina, în cărucior, în Copou și pe frumoasele străzi din apropierea Grădinii Botanice, ea mi-a comunicat, printr-un murmur anume, că ar vrea să o cobor pe iarbă. De cum am ridicat-o, picioarele au dat semnalul entuziasmului ce a urmat după ce am așezat-o în acea grădină.

Culegea și îmi arăta frunze uscate, pene, se mira de florile ce-i apăreau în orizontul privirii, pășea cu picioarele goale pe verdele ierbii și trăia bucuria de a fi, de a fi prezentă în acel moment. Acolo, ea, cu ce o înconjura, natură, obiecte, clădiri și prezenţa tatălui. Orice porumbel o entuziasma. Zâmbea și făcea cu mâna fiecărei persoane pe care o vedea.

La un moment dat, s-a îndreptat spre cărucior. Tocmai trecea o doamnă care se mira că vedea un copilaș fără ciorapi, liber și plin de viaţă, neconstrâns de autoritatea paternă. Sabrina i-a simţit prezenţa, s-a prins de marginea căruciorului, s-a ridicat și o privea.

Eu am condus-o pe acea femeie cu privirea și, vreme de-o clipită, Sabrina s-a dezechilibrat și s-a lovit cu bărbia de partea metalică a căruciorului. Am încercat s-o alin și, pe cât o purtam în braţe, pe atât i se înteţea plânsul, ca niciodată, și tot mai tare îmi cuprindea gâtul cu mâinile.

Nu știu câtă vreme a trecut, nici cine s-a mai preumblat pe acolo. Însă momentele acelea au fost intense și, chiar și acum când scriu, le trăiesc profund. Clipita, momentul au fost acelea care au făcut să vireze starea de fericire înspre durere și plâns. Neprezenţa mea i-a furat bucuria.

Să nu furi bucuria celuilalt!

Grigore T. Popa, epitrop al Spiridoniei, semna, în august 1931, în cotidianul Opinia din Iași, textul „Porunca a unsprezecea”. „Să nu
refuzi, scria el biciuitor, ăsta-i marele comandament modern. Să nu
refuzi nimic și niciodată, căci astfel slăvit vei fi și bine apreciat.

De se întâmplă să comiţi păcatul de a refuza, atunci vorba Domnului
Dumnezeului tău: «vei fi pedepsit până la al treilea și al patrulea
neam», căci refuzare, jignire se cheamă și nepoliteţe gravă și gălăgie mare împrejuru-ţi se va face!”.

Să-mi permiteţi să completez cu încă o poruncă. A douăsprezecea:
Să nu furi bucuria celuilalt! Părinte, profesor, șef (vremelnic) peste o mână sau mai multe de oameni, să vă gândiţi că într-un
moment puteţi prăda bucuria și zâmbetul de pe chipul semenilor,
dar anevoie le puteţi readuce și rechema. Priviţi și fiţi prezenţi acolo
mai înainte de a grăi ceva sau de a decide orice.