Fapte. În mijlocul harababurii, faptele sunt
singurul reper. A trecut o săptămână de când unul dintre partidele aflate la
guvernare a anunţat că ministrul sănătăţii, Eugen Nicolăescu, urmează să plece
la Finanţe. La momentul scrierii acestor rânduri, plecarea nu a fost
oficializată deoarece politicienii nu au reuşit să ajungă la o înţelegere. Încă
„se joacă“, ni se spune. Dar se uită că, în timp ce vreo cinci-şase bărbaţi se
hârjonesc în vârful palmierului politic, mulţi dintre noi s-au săturat de
astfel de jocuri şi ar dori fapte.
România se află în faţa
celui de-al 24-lea ministru al sănătăţii din ultimii 24 de ani. Există toate şansele
ca, până la finalul anului electoral 2014, să îl cunoaştem şi pe al 25-lea
ministru al sănătăţii. În ultimul sfert de veac, Marea Britanie şi Irlanda au
avut fiecare 11 miniştri ai sănătăţii. Italia, cu o agitaţie politică familiară
nouă, a avut 13, iar Germania doar nouă miniştri în aceeaşi perioadă de timp.
Acestea sunt faptele.
Singurul efect cert al belşugului de demnitari
este slăbirea instituţiei din fruntea sistemului medical românesc. Niciun
ministru nu a avut parte de timpul necesar pentru a-şi concretiza proiectele pe
termen lung. Continuitatea a fost şi este un lux. Managementul resurselor umane
un moft. Construcţia cugetată, aşezată pe o fundaţie solidă, a rămas doar
fantezie. Singurul care a avut parte de luxul timpului este chiar Eugen Nicolăescu,
cu un prim mandat de trei ani şi jumătate completat acum de încă un an. Este
cel mai longeviv ministru al sănătăţii din România postdecembristă. Şi, prin
deducţie, omul care a influenţat cel mai mult felul în care arată astăzi
lucrurile în sănătatea românească.
Acum, Eugen Nicolăescu
pleacă în mijlocul a ceea ce chiar el a numit „o reformă profundă“. Pleacă din
mijlocul a ceea ce este cel mai important şantier al României: remodelarea
sistemului medical. Au trecut doar patru luni de când Eugen Nicolăescu declara
că va demisiona dacă pachetul de bază nu va intra în vigoare până la 1
februarie 2014. Se pare că a fost mult prea optimist: în prezent încă se
lucrează la partea cea mai importantă a pachetului de bază – normele sale de
aplicare. Încă nu ştim cum va funcţiona mecanismul listelor de aşteptare pentru
pacienţi. Nici prin ce procedeu vor fi obligaţi pacienţii să meargă mai degrabă
la policlinică decât la spital. Anunţul plecării lui Eugen Nicolăescu pare să
fi declanşat şi o precipitare legislativă a celorlalte proiecte aflate încă pe
bancul de lucru al Ministerului Sănătăţii: înfiinţarea unei agenţii pentru
achiziţii şi dispozitive medicale, reorganizarea Şcolii Naţionale de Sănătate
Publică, a Agenţiei Naţionale a Medicamentului. Pentru aceste proiecte,
lentoarea negocierilor politice pare să fie o oportunitate.
Eugen Nicolăescu lasă,
după un an, şi câteva cadouri concrete: spitale în administrarea exclusivă a
UMF-urilor, introducerea obligaţiei de serviciu public pentru producătorii de
medicamente şi distribuitori, obligaţia pentru medici de a-şi declara public
beneficiile obţinute din sponsorizările farma, introducerea paturilor private
în spitalele de stat şi, poate cel mai important, creşterea finanţării
segmentului ambulatoriu.
Totuşi, interesant
este că despărţirea puternicului politician liberal de zona sanitară este
privită cu ochi buni atât de suporterii săi, cât şi de cei care-l cântăresc cu
scepticism. Pentru cei din urmă, stilul său de conducere, mai degrabă abrupt şi
impulsiv, ca şi inexistenţa unor studii de impact care să dubleze importantele
reforme propuse au fost greu digerabile.
Pentru cei dintâi, deşi
decizia politică a plecării rămâne deranjantă, ancora viitoare fixată în
Ministerul de Finanţe e dătătoare de speranţe. În plus, cel de-al 24-lea
ministru al sănătăţii (oricare va fi numele lui) va avea la dispoziţie doar nouă
luni până la viitoarea schimbare de guvern, prilejuită de apariţia unui nou preşedinte
la Cotroceni. În nouă luni reuşeşti cel mult să naşti un copil, nicidecum să-l
creşti sau să-l educi. Nimeni nu crede că procesul ar fi mai rapid sau mai
simplu în cazul unei instituţii importante cum este Ministerul Sănătăţii.
Cei mai mulţi dintre
noi – medici, jurnalişti sau simpli observatori – rămânem însă cu un puternic
gust de neseriozitate. Şi cu impresia că nimic nu este mai important pentru
liderii politici decât jocul şi vârful palmierului lor. Atunci când antrenorul
schimbă căpitanul la fiecare 15 minute, pe teren nu mai aleargă o echipă, ci o
gloată.
Poate ar fi momentul să cerem, cu o singură voce, ca
mandatul unui ministru al sănătăţii în România să fie, prin lege, stabilit la
cel puţin trei ani. Nu e o glumă. Pur şi simplu 24 de miniştri ai sănătăţii în
24 de ani sunt prea mulţi.
