S-a încheiat iată, încă un an, şi suntem îndreptăţiţi să facem
bilanţuri. Ale protestelor sau ale realizărilor. Cred, domnule profesor Astărăstoae,
că este foarte corect să nu cedăm presiunilor, dar nici promisiunilor, de multe
ori fără acoperire. Spuneţi că „am obţinut încredere în forţele noastre şi am
învăţat să ne respectăm între noi“. Profundă eroare, dacă ne imaginăm că s-a
întâmplat aşa. Divizaţi şi fără să comunicăm eficient între noi, inclusiv
profesional, dar şi civic, suntem încă o pradă uşoară. Credem oare că angoasa şefului
de disciplină, care se vede fără rezidenţi suficienţi (mână de lucru pentru
foi, studii, lucrări, dar cu timp înjumătăţit pentru consulturi
interdisciplinare, feedback al deciziilor, confruntări profesionale deschise şi
elegante cu amprentă de lungă durată), este superpozabilă celei gustate de
practicianul foarte direct răspunzător de consecinţa unei decizii medicale
dublate de completarea imbatabilă de documente medicale? Respect reciproc să
fie acela care a dus la o profundă eroare de manageriat (dar explicabilă) –
lipsa medicaţiei şi a dispozitivelor elementare într-o specialitate ca
oncologia?
Interfaţa dintre
Ministerul Sănătăţii, Casa de asigurări, Colegiu, comisiile de disciplină, la o
adică instanţa judecătorească şi pacient este medicul practician. Iată câte
instituţii s-au născut pentru a proteja, dirija sau stăvili, dar şi pentru a
penaliza activitatea medicilor. Să excludem revolta voalată sau violentă a
pacientului, adresată, de regulă, direct medicului? Nu cred că putem. Reacţia
imediată a ministrului sănătăţii a fost de autofelicitare pentru că a schimbat
managerul aparent responsabil al Institutului Oncologic. Dar cel care l-a
succedat, ce a preluat? În următoarele ore de la acceptarea postului, fie măcar
şi temporar, faci publică situaţia, chiar dacă preţul este o noapte albă. Aşa
s-ar demonstra respectul faţă de nefericitul pacient, dar şi faţă de medici, faţă
de instituţiile care te-au nominalizat şi te-au agreat.
Cred că „forţa şi puterea
pe care o aveţi“ – cum zice uşor impersonal domnul profesor – adică ar trebui să
o avem, îmi permit să corectez, sunt încă fără conţinut. Grija zilei de mâine
este diferit percepută de diferitele eşaloane de profesionişti-colegi. Acurateţea,
gentileţea, previziunea pe termen scurt şi lung, atitudinea fermă, neşantajabilă
şi necoruptibilă, iată ce ne-ar asigura, în ochii lumii, calităţile declamate.
Cred că nu pot arunca piatra, dar nu mă simt întotdeauna reprezentată de şabloane,
atâta timp cât acestea, cel puţin verbal, sunt înlocuite de altele. Respect
mutual ar decurge şi din atitudinea faţă de medicii pensionari, faţă de
comportamentul din interiorul breslei. Ne punem oare lucrurile în ordine în
interior pentru a ne demonstra forţa? Ne automăcinăm. Nu aplicăm nici simplele şi
vechile (dar valabilele) cunoştinţe pentru a ne pune la adăpost pacienţii de
infecţiile intraspitaliceşti, fie măcar şi din respect pentru munca depusă
într-o situaţie dată.
Cunoştinţă şi coleg
vârstnic, scăpat din război şi din epidemia de holeră din Zimbabwe (unde a
lucrat până de curând), trece cu bine ca prin urechile acului de o enterită cu Clostridium difficile agăţată la unul
din spitalele de urgenţă din Capitală, unde a dat să-şi dreagă, optimist, o
luxaţie. Recuperarea incompletă s-a făcut în luni, incluzând o altă
spitalizare, la boli infecţioase. În situaţii asemănătoare, petrecute şi în
alte spitale, inclusiv de pediatrie, au fost mulţi. Continuăm să strângem
dovezi în sprijinul menţinerii serviciilor medicale de epidemiologie, dar se
pune umărul, în destulă linişte, la inactivarea parţială a unor instituţii
consacrate (vezi Institutul Cantacuzino).
Îmi amintesc o situaţie –
hilară acum, la distanţă de eveniment. O scurtă inspecţie de la Sanepid dădea
frisoane unui efemer medic coordonator de policlinică. S-au ascuns flori, s-au
primenit soluţiile dezinfectante, dar o nefericită alternativă numită săpun a rămas
la vedere. Nu a contat că nu se schimba lenjeria paturilor de consultaţii, că
personalul de la recoltarea analizelor nu era suficient, că nu se putea asigura
o ordine în accesul pacienţilor. Dacă adaug că acest lucru se întâmpla în
zilele noastre, într-o policlinică centrală cu mare adresabilitate, atunci am
spus ce trebuie. Ceea ce facem corect, pertinent, cu bună intenţie şi
gândindu-ne la pacienţi, dar şi la colegi, înseamnă mult, dar nu este
suficient.
Am spus cu alte ocazii că
nu putem acoperi domenii diferite cu aceeaşi performanţă şi că, după cum se
vede, un bun profesionist nu este în mod obligatoriu şi un bun administrator,
după cum funcţii multiple în plan politic, profesional, administrativ, dacă
sunt deţinute de aceeaşi persoană în aceeaşi unitate de timp, aduc eşecul, mai
devreme sau mai târziu. Nu simt incandescenţa forţei, a puterii, necum a
coeziunii breslei, acum, la ora bilanţului. Ne mişcăm greu, vocea este stinsă,
avem ţinte şi mize diferite, nu ieşim din tipare şi permitem constrângeri
aproape criminale. Câte mii de medici ne-au părăsit anul acesta? Câte spitale
precum cel din Ploieşti funcţionează încă, scăldate doar în elocinţa
managerului şi a primarului?
De ce mi-e greu să fac urări?
Pentru că aproape nimic consistent şi bun nu ne-a lovit încă pe din ce în ce
mai puţinii rămaşi. Şi totuşi, fie ca un tânăr specialist şi deopotrivă un
medic pensionar să-şi cumpere cu aceeaşi uşurinţă o revistă sau o carte, să-şi
întreţină familia, să petreacă un concediu unde doresc, dar să poată să-şi
cumpere şi o pereche de pantofi în acelaşi ritm în care o fac sutele de
parlamentari. Iar noaptea, să doarmă scutiţi de coşmaruri.
