Demult, în vremea inocenţei pe care încă ne-o amintim, comunicarea cu publicul era doar opţională, dacă nu de-a dreptul descurajată. Pe atunci, medicii și publicul larg erau specii diferite și vorbitoare de limbi reciproc intraductibile. Acum însă nu ne mai putem eschiva, trebuie să fii conștient că în cabinetul tău nu se mai află un singur pacient, ci cel puţin o întreagă bulă de reţea socială. În plus, nevoia de a ne face înţeleși și de a risipi cantităţile uriașe de informaţii false și dăunătoare e mai mare decât a fost vreodată.
Iată câteva dintre principiile de lucru pe care le-am descoperit de-a lungul anilor și care, poate, vor fi cuiva de folos:
Sunt reactiv. Scriu mult sub impuls, atunci când ceva din mediu mă stimulează. E contraintuitiv pentru aceia dintre noi obișnuiţi să scrie în scopuri știinţifice, dar foarte necesar când vorbim publicului.
Sunt subiectiv. Cel mai rău e să ne prefacem capabili de o obiectivitate absolută sau să ne erijăm în deţinători ai unui adevăr standardizat. Știinţele sociale nu se pot dispensa de criteriile subiective, iar medicina e o aplicaţie inclusiv a știinţelor sociale. Mai ales psihiatria. Dacă pasiunea și emoţia transpar în ceea ce scriem și zicem, mesajul nostru va fi mai sonor și mai uman.
Sunt rezonabil. Diferenţa dintre o comunicare onestă și, de exemplu, generatorii de fake-news e că, în primul caz, poţi apela la emoţiile tale și ale celuilalt, pe când la cei din urmă manipulezi fără scrupule emoţiile celuilalt, în detrimentul raţiunii. Bunul-simţ trebuie să fie ţinta opiniilor noastre.
Îmi aleg cu grijă subiectele. Mult prea des sunt solicitat să îmi dau cu părerea în fapte diverse care nu au nicio tangenţă cu meseria mea: refuz sistematic. Dar nu îmi e teamă să particip la lansări de carte, de exemplu, care nu au imediată legătură cu psihiatria. Tocmai acesta e scopul, să ieșim dintre ziduri, să ne punem propria perspectivă la dispoziţia celorlalţi.
Evit termenii obscuri și etichetele. „Aparţinătorul schizofrenului nu empatizează cu pseudohalucinaţiile auditive ale acestuia” e ceva ce n-o să mai scriu niciodată după ce termin acest text. Chiar și „aparţinător” e pentru mine o etichetă rece.
Nu mă refer la un caz în speţă. Cazurile specifice sunt ocazii foarte bune de a discuta despre situaţia generală care a dus la acea întâmplare. „Cazul de la metrou” m-a făcut să scriu despre absenţa unei psihiatrii de urgenţă în România, dar nu aș fi emis nicio opinie despre cei implicaţi în evenimente.
Sunt liber. Când am început să scriu la acest ziar, directorul editorial mi-a dat mână liberă. Libertatea de conștiinţă și expresie nu e un bun garantat în lumea noastră. Sunt recunoscător pentru ea.