Este evident pentru
toată lumea că sistemul sanitar românesc a ajuns într-un punct mort. Nu de azi şi
nu de ieri, ci de 20 de ani. Tot ceea ce a purtat titlul de „reformă“ a fost o
cârpeală de ocazie. Moştenisem un sistem sanitar pus la punct de un sistem
hipercentralizat, după principii comuniste, iar „reformele“ voiau să-l facă
funcţional într-un stat democratic cu o laxă descentralizare. O
incompatibilitate crasă. Toată lumea este de acord că sistemul trebuie
schimbat, dar în esenţa sa şi nu în aspectele marginale. În fapt, trebuie să
aibă la bază principiile societăţii pe care o construim, oricâtă dezordine ar
exista în şantier. Apoi, trebuie ţinut cont de specificul societăţii româneşti şi
de tradiţiile ei, aşa cum excelent a demonstrat dl dr. Traian Ionescu, în „Viaţa medicală“ din 3 februarie 2012.
Un proiect de lege sanitară este un mare
pas, ca intenţie şi voinţă politică. Un asemenea proiect, spre a fi viabil,
trebuie să fie secreţia minţilor tuturor specialiştilor, iar cu el să fie de
acord o majoritate a acestora. Domeniul fiind imens, fiecare poate vedea acea
parte de codru vizibilă de la geamul său. De aceea, sinteza trebuie să aparţină
unui colectiv cu vederi foarte largi şi o gândire suficient de sintetică şi de
ordonatoare. Dar până la succes este un drum lung. Să nu uităm că occidentalii,
fiecare în parte, şi-au pus la punct sistemele sanitare în sute de ani. Şi încă
se mai plâng de ele.
Proiectul anterior a pornit cu stângul, punând
la bază criteriile economice şi la urmă pe cele medicale. Or, raţiunea de a fi
a unui sistem sanitar este performanţa păstrării şi recăpătării sănătăţii, nu
de a produce bani ori de a face economii. Desigur, performanţa este condiţionată
de limitele financiare, dar nu în bazele sale conceptuale şi structurale. Sistemul
sanitar cere bani, iar societatea îi dă cât poate, monitorizând doar corecta şi
necorupta utilizare a banilor, în raport cu ţintele propuse. Statul trebuie să-şi
onoreze funcţia de garant al sănătăţii populaţiei, în funcţie de starea
economiei. Pentru aceasta, foloseşte bani publici şi fondurile colectate prin
asigurarea de bază, dar trebuie să poată gestiona şi controla utilizarea
acestor bani. Aceasta înseamnă automat să nu dai acei bani pe mâna unor societăţi
private. Ar fi o eroare grosolană, care cu greu ar putea fi ulterior reparată.
Statul, prin asigurarea de bază, egală pentru orice cetăţean, trebuie să
asigure serviciile minime de urgenţă, serviciile minime sociale (cu deja
notoriul pachet minimal, al solidarităţii sociale), politicile sanitare şi
profilaxia. Aşadar, aceşti bani nu pot fi daţi pe mâna unor societăţi private
care există doar din raţiuni de câştig şi care au tendinţa firească de a-şi
maximiza profitul. Cine vrea niveluri suplimentare de asistenţă sanitară nu are
decât să plătească în plus şi acesta este domeniul societăţilor private de
asigurări. Legea trebuie să definească clar această disjuncţie. În plus, legea
trebuie să definească în mod clar şi răspicat: pachetul de servicii minime de
urgenţă, pachetul de servicii minime sociale, calitatea de asigurat ca o
consecinţă a solidarităţii sociale, şi calitatea de asigurat la societăţi
private. În plus, conţinutul acestor pachete minime trebuie stabilit prin lege.
Altfel, fiecare ministru le poate modifica de câte ori vrea şi de câte ori
asiguratorii privaţi (care, dincolo de demagogie, se vor carteliza) vor face
presiuni prin cunoscutele filodorme. În toate compartimentele, uscatul trebuie
despărţit de ape.
În privinţa patrimoniului sistemului
sanitar, s-a luat o măsură stalinistă pornind de la o idee capitalistă. A
nivela toate spitalele din ţară este o gândire de tip colhoznic. A da comunităţilor
ce le aparţine este o gândire de tip capitalist. Dar, orice capitalism este
flexibil şi nuanţat, iar nu abuziv şi intolerant colectivizant. Bazele clinice
ale învăţământului universitar nu pot intra în aceeaşi categorie cu spitalele
comunale. Ele încă sunt şi trebuie să rămână nucleul sistemului de sănătate,
deoarece aici se formează cadrele medicale, esenţa sistemului. În plus, bazele
clinice trebuie să fie centre metodologice şi staţiile de vârf la care pot
apela bolnavii. A da aceste spitale clinice pe mâna unor privaţi ar fi o mare
eroare. A fost o eroare şi darea lor pe mâna unor consilieri comunali fără
nicio pregătire în domeniu. Experimentul trebuia să se limiteze la două-trei
oraşe. Pe de altă parte, avem spitalele judeţene, care nu trebuie confundate cu
cele municipale şi nici cu cele comunale. Deşi toate comunitare, cele trei
tipuri joacă roluri diferite. În altă ordine de idei, progresul a fost asigurat
de specializări şi nu de generalizări. Trebuie să avem spitale generale, dar,
dacă vrem competenţă de excepţie într-un domeniu, atunci trebuie să acceptăm
spitale hiperspecializate. Statutul de spital general şi cel de spital de
specialitate trebuie, de asemenea, definite prin lege. Revenind la categoriile
de spitale, „colectivizarea“ lor nu a adus niciun spor al calităţii actului
medical, niciun fel de economie, ba mă tem că au consumat în plus şi au prestat
servicii cu mult mai greoi decât înainte. Spitale private? Absolut necesare!
Dar spitalul privat trebuie construit de firma privată şi nu „şmecherit“ prin
privatizare. Ar însemna distrugerea definitivă a patrimoniului sanitar românesc.
De aceea, ideea privatizării prin reţele betonate de interese locale a fost
nefericită. Ceea ce se poate privatiza, după ce sunt satisfăcute criteriile
enumerate anterior, trebuie făcut după criterii unice pe ţară, printr-o comisie
unică, sub supravegherea celor în drept, inclusiv a presei, deci cu absolut
toate mişcările la lumină şi în discuţie publică, pentru a nu permite jafurile şi
distrugerile care au existat la privatizarea industriei.
Iată doar câteva dintre principiile care
trebuie să stea la baza unei noi legi a sănătăţii, o lege de o importanţă
socială atât de mare, încât a fost singura care a declanşat o reacţie a
publicului şi care, în final, a dus la schimbarea guvernului.