Efectul unei astfel de atitudini l-am putut simţi la prima întâlnire cu unii dintre studenţii mediciniști din primul an. I-am întrebat atunci dacă au observat bustul din faţa clădirii.

Zeci de tineri s-au uitat la mine miraţi. Și am revenit, spunând: „Statuia din faţă, aţi remarcat-o?”. „Nu!”, au răspuns aproape în cor. Că nu mai sunt obișnuiţi să vadă lumea din jurul lor, am realizat de multă vreme. Dar niște absolvenţi de liceu, cel puţin cu pretenţii de viitori intelectuali, să nu știe cuvântul „bust”… mi se pare îngrijorător. Am rugat-o apoi pe o studentă să iasă din amfiteatru și să citească plăcuţa de la intrare, cu descrierea asociată personalităţii care dă numele amfiteatrului. Când a revenit, i-a fost greu să reproducă ceea ce tocmai lecturase…

Am polemizat recent cu unul dintre promotorii Iașiului ca destinaţie turistică, acesta considerând „bustul” drept „o formă de evocare demult apusă a personalităţilor, pe care puţini o mai bagă în seamă”. Îmi spunea că sunt zeci de alei de busturi ce „nu trezesc nicio emoţie”.

Și că statui și monumente se ridică și în prezent în alte ţări, dar „într-o cheie contemporană, coborâte de pe soclu, aproape de om, de nivelul vizual, abordabil, adesea sub forma instalaţiilor artistice, care produc reflecţie, nu doar reproduc în mod realist chipul unei personalităţi dispărute”.

Continua, întărind ideea că reprezentarea prin intermediul unui bust a unei personalităţi „nu mai este de actualitate, nu corespunde necesităţilor acestui mileniu” și că „este nevoie de o componentă emoţională, care să insufle necesitatea explorării”.

Busturi și „bustoniadă”

Mi se pare important să deschidem un dialog în societate despre actualitatea vs inactualitatea reprezentărilor statuare, a realizării de portrete în bronz sau în piatră în orașele contemporane. Nu demult am avut o întâlnire cu unii specialiști în care s-a vorbit despre ideea „coborârii de pe soclu”… și integrarea unor tipuri de lucrări de artă în moduri diferite de cele cunoscute de sute de ani…

Sunt busturi care au apărut în Iași fără nicio raportare la vreun element estetic sau care măcar să dea o minimă impresie de recuperare a memoriei. Un istoric ieșean chiar a dat și un nume unei anumite mișcări locale, de înghesuire a unor busturi (noi sau relocate) în spaţii minuscule și improprii, de realizare de socluri fără nicio legătură cu lucrările pe care le susţin: „bustoniada”.

Constat un clivaj estetic între ce se spune că se vrea și ceea ce se realizează în teren… Este adevărat că se realizează socluri care sunt acoperite cu plăci folosite la tapetarea toaletelor publice...

Privitul este o metodă a cunoașterii

Studentului medicinist îi sunt necesare simţul clinic și arta diag­nosticului – care se construiesc foarte mult pe baza observaţiei și a prezenţei… Sunt unii care „văd” și alţii care nu văd și poate că aici e cheia în multe dintre erorile de diagnostic…

Educaţia simţurilor a dispărut, din pruncie-n studenţie. Oricât am vorbi sau scrie despre modelarea tridimensională a materiei, să nu uităm că o mână de om a plăsmuit-o, că mâna se prelungește în natură și o însufleţește, precum Creatorul a adus omul întru fiinţă.

Mi-au plăcut cele scrise de Tudor Vianu după călătoria în India: „A privi este o metodă a cunoașterii, pe care am folosit-o destul de puţin. Oamenii de laborator, medicii și naturaliștii privesc. O evaluare a simţurilor stă totdeauna la temelia lucrării lor. Marea amărăciune de a fi privit destul de puţin! (...) Privitorul este un artist, pentru că oricare ar fi consistenţa și tăria legăturii dintre aspectele lumii, el este acela care le alege, le compune într-o imagine, le înzestrează cu un înţeles” (Scrieri de călătorie, Editura Sport-Turism, București, 1978, p. 107).

Citiți și: Unde empatie nu e...