Iubite rezident
în devenire, bine ai venit. Multă ți-a fost umblarea și multe încercările.
Lungă ți-a fost curricula, greu ți-e examenul. Uită-te atent împrejur. La
colegii tăi. Unii sunt azi semințe de cardiologi. Alții de pediatri. Unii, chiar
dacă azi nu știu, într-o zi vor opera o inimă de copil. Unii vor trudi la oase
zdrobite. Alții la mușchi. Alții la nervi. Faci parte, orice ți s-ar zice,
dintr-un corp de elită. O specie rară de oameni, care, cu bun motiv și fără
neapărată știință, cel puțin la început, au ales să-și ajute semenii. Vor fi
unii care iau calea armelor. Vor fi alții care iau calea crucii. Și vor fi unii
care iau orice altă cale găsesc potrivită visurilor și aspirațiilor lor. Dar nu
noi. Noi slujim altui gând. Poate cel mai frumos gând al umanității. Născut în
răsărituri de vreme. Gând transmis din neam în neam, din generație în
generație. Gând care a supraviețuit și armelor, și crucilor. Și acel gând e, în
sine, o contradicție. Acela că viața n-are preț, dar noi, doctorii, o prețuim.
Să nu uiți asta niciodată. Să nu uiți că, pentru viața altuia, tu continui să
plătești. Și ai să plătești însutit. Ai să uiți tot ce-ai învățat în facultate.
Ai să lași la o parte și cărți, și fragmente, și cursuri, și minți. Nu, încă nu
ești doctor. Ești doar absolvent. Dar asta nu te absolvă de responsabilitatea
de-a fi cutezat. E cel mai mare act de curaj. Nu să te lupți cu alt om până la
moartea lui, cât până la viața lui. Pentru păstrarea ei.
Noi nu folosim puști. Mânuim stetoscoape.
Noi nu folosim rugăciuni. Mânuim rugămintea. Noi, doctorii, suntem o imensă
familie. Disfuncțională, fragmentată, adversarială, pessimă în invidia ei,
sumbră în diminețile ei nedormite, aspră și dură. Dar și pasională,
copilăroasă, superbă în momentul deliberării. Nu suntem juzi. Nu emitem
sentințe. Dar judecăm. Și primul pas al judecății unui doctor e acela de a se
fi găsit potrivit, pregătit și dornic să se uite în ochii unui om și prin asta
să stabilească un raport cu el. E formația noastră care dă sens nenorocirii
lor. Și e o povară. Una pe care tu, ca student, n-ai știut-o decât o uncie, o
dungă, un substrat de unghie. În viața oricărui medic, în medie, se vor perinda
pe puțin cincizeci de mii de oameni.
Nu-ți număra anii de studii din urmă,
uită-te înainte cu precumpănire și cântărește. Ești sigur că vrei să faci asta?
Ești sigur că asta vrei? Pentru că, dacă asta vrei, n-ai să făurești cea mai
bună casă. N-ai să fii cel mai bun părinte pentru copilul tău. N-ai să fii cel
mai bun fiu sau cea mai bună fiică și n-ai să știi pernă noapte de noapte. N-ai
să știi prânz, n-ai să știi cină de multe ori și n-ai să dormi în timp ce alții
dorm. Uită notele. Uită calificativele. Uită inclusiv că, întâmplător, vei lua
un oarecare punctaj la sesiunea din față. Când are să-ți intre pe ușă bolnavul,
când ai să-l vezi pe pat sau pe targă, când va intra în stop sau când va face
sepsis, când va fi cu lama în mână sau cu picioarele pe un bloc, când se va
pregăti să sară, n-ai voie să fii mai puțin decât cel mai bun posibil. Și va
trebui să fii cel mai bun. Toți va trebui să fiți. Pentru că pacientul nu dă
note și nu acceptă să pici. Pentru că boala e cel mai aprig profesor și
restanțieri rămân tot bolnavii dacă tu îndrăznești, măcar o dimineață, să-i
tratezi cu absență sau indiferent. Failibil ai fost, failibil ai să rămâi. Te
vei sprijini pe frații, pe surorile tale, pe asistenta bătrână și pe cealaltă
pereche de mâini. Vor fi dimineți când de oboseală ai să verși, vor fi nopți
când ai să tânjești la tine cel de odată, de demult. Ai să vezi urâtul, ai să
vezi grotescul, ai să pierzi. Pregătește-te de asta. Ai să pierzi lupta cu
moartea. Când îți moare primul pacient, nu există sesiunea din toamnă, nu
compensezi cu alte credite. E acolo. E definitiv. Abia atunci ai să vezi cum venim
către tine. Nu te aștepta să venim când o să-ți meargă bine. O să ne uităm
pieziș, poate, dar când halatul tău își atinge apogeul neputinței și dacă ți-ai
făcut treaba până la capăt și datoria, ai să simți cum suntem de fapt. Noi
toți. Ai să vezi, dintr-o dată, că doar ochii doctorului se pot uita în ochi de
doctor. Și-ai să rezolvi cu tine că e loc de mai bine. După ce-ai să umbli năuc
pe străzi.
După ce-o să te bântuie privirea, parfumul,
aura morții ai să înțelegi. Ai să aprofundezi. Ai să conchizi, cu tine, că nu
ești oricine. Că nu ești ce alții spun, propun, narează despre tine. Doar tu
vei ști. Și va fi destul. Abia atunci știi că ești doctor. E proba de foc
căreia toți îi servim drept subiect. Noi nu contăm. Contează predicatul. Până
la capăt, până la rupere, până când nu mai poți și după aia un pic, ai să știi
că ești. Și rămâi. Medic. O să te mângâie toți cei pe care i-ai ajutat. O să îi
vezi peste timp cum au crescut. Ai să îi vezi poate pe străzi, poate prin
cafenele. Ai să observi și ai să te oprești, un moment, fixat în amintire. Nu,
el nu e doar colica biliară din salonul 5. Și el nu e pancreatita din garda de
acum trei luni. El e colica ta biliară. El e pancreatita pe care tu
ai tratat-o. El nu e un pacient. El a fost pacientul tău.
Trage adânc aer în piept. Și, cât mai poți,
odihnește-te. E ultima oară când ai s-o faci, mult timp de-acum înainte.
Succes!
