Despre
procrastinare am aflat în urmă cu aproape trei ani, pe când eram rezident în
ultimul an de pregătire, citind o carte primită cadou – „Procrastinarea“ de
Piers Steel, pe care v-o recomand cu drag. A procrastina înseamnă a amâna în
mod nejustificat începerea unei acțiuni, în special din cauza neglijenței
habituale sau a lenei, a tărăgăna, a tergiversa lucrurile. Pe românește îi
putem spune a freca menta. Însă nu e chiar așa de simplu.
Observația
de la care am plecat în al doilea an a fost că am reușit să mă mobilizez la
anumite materii și să învăț, să iau note mari, iar la altele din contră, să iau
note mici. Ba mai mult, la morfopatologie, de exemplu, în primul semestru am
luat nota nouă și în al doilea nota șase. Ceva nu se lega. La momentul
respectiv nu mi-a păsat să fac mari analize psiho-comportamentale, m-am mulțumit
să arunc vina pe mine că nu pot mai mult și că acelea mi-au fost limitele. Am
mers pe o pistă greșită.
În
cartea pe care v-am amintit-o există mai multe teorii și explicații ale
procrastinării pe care, evident, vă invit să le citiți, fiindcă nu va fi timp
irosit. Eu am să vă spun esențialul, și anume că suntem educați în așa fel
încât să alegem recompensele cele mai probabile, în detrimentul celor mai puțin
probabile. Procrastinarea ține de următorii factori: așteptări, valoare
percepută, timp și caracterul impulsiv. Să luăm de exemplu anatomia din anul
doi de facultate – știam că va fi greu, am avut un an oribil înainte (prima
restanță și singura din toată studenția), plin de experiențe neplăcute. De
aceea, așteptările mele de la această materie au fost scăzute și în al doilea
an. Să zicem că „prinsesem frica“ anatomiei. Am învățat mai mult și mai bine
decât în primul an, indiscutabil, însă în sufletul meu nu mă vedeam de nota
zece. Îmi ziceam că „învăț, o să fac bine și nu o să pic examenul“.
Stabilindu-mi niște așteptări modeste, pentru că nu voiam să iau nici cinci,
dar nici nu aveam curaj să visez la zece, nu puteam suferi o altă dezamăgire.
Practic, descoperisem rețeta mediocrității. Mă menajam de la un orgoliu care
putea fi șifonat din nou. Stăteam bine-mersi în zona de confort.
Atunci
când ai așteptări reduse de la o materie, nu te vei mobiliza decât pe măsura
acestora. Dacă îți spui că la anatomie se dau note mici și chiar dacă înveți nu
poți obține mai mult de opt, atunci vei considera că eforturile tale sunt în
zadar. Nu mai bine înveți atât cât să nu îl pici? Nu mai bine să rămâi în zona
de confort? Consecința este o altă tergiversare în a da startul la învățat. În
situația în care consideri că nu trebuie să petreci timpul lămurind fiecare colțișor
din curs, că ai destul timp pentru asta mâine sau în weekend, timpul trece și
amânările se adună până când te trezești iarăși în sesiune într-o criză de
timp. Îți spui, plin de remușcări, că nu trebuia să fi ajuns în situația asta și
că nu vei mai face așa. Am fost cu toții acolo, nu-i așa?
Valoarea
percepută a unei materii este un alt factor care te mobilizează să înveți sau
nu. Dacă știi că o materie este importantă fiindcă te va ajuta să devii un
medic bun, atunci evident că are o valoare crescută și vei căuta să menții
pasul cu învățatul și să iei o notă bună. Înveți pentru tine, pentru că știi
aproape sigur că te va ajuta. Însă dacă pleci din start cu o concepție de genul
– „La ce o să îmi folosească histologia dacă nu vreau să mă fac
anatomopatolog?“, e clar că îi atribui o valoare scăzută materiei respective și
nu te vei sinchisi să înveți. Vei amâna momentul învățatului până târziu în
sesiune, când vei intra în criză de timp și vei învăța în silă, cât și cum vei
putea, iar rezultatele vor fi pe măsură.
Un
alt factor este timpul. Este un factor dat naibii, iertați-mi
exprimarea. Cu cât acțiunea se întinde pe o durată mai lungă de timp, cu atât
aveți șanse să procrastinați mai mult. Dacă începutul de an este furtunos, în
forță, cu promisiuni mărețe (că vei lua bursă, că nu vei mai pica niciun
examen, că vei învăța la timp fiecare curs, că vei avea control deplin în
sesiune), în timp, tot elanul se pierde pentru că vrem rezultate rapide. Trăim
într-o societate de tip fast-food în care suntem educați să primim totul rapid,
să obținem plăcerea și satisfacția imediat. De aceea, atunci când trebuie să ne
demonstrăm răbdarea pentru a ajunge acolo unde vrem, de cele mai multe ori
renunțăm și alegem altă variantă.
Impulsivitatea
este un alt factor care vă va trage în jos. În facultate alegem să nu mai învățăm
și așteptăm trecerea timpului până în sesiune, când sub presiunea faptului că
avem doar o lună să obținem rezultatele, deseori nu tocmai grozave, ne punem pe
învățat și regretat. Aceeași poveste de fiecare dată. Mai aud colegi care spun
că nu pot face un lucru bine decât sub presiunea timpului. Mi se pare o prostie
mare cât casa. Ai doar senzația că faci mai mult fiindcă până atunci nu ai
făcut nimic. Presiunea e bună, dar să existe în mod constant, să muncești mereu
cu sentimentul că examenul se apropie și să nu te lași pradă relaxării în
exces. Concluzia este că dacă materia se întinde pe o perioadă mai lungă de
timp, pe un semestru sau un an, cresc șansele să o lași baltă cu învățatul în
mod constant.
Tocmai
de aceea și notele mele s-au îmbunătățit în al treilea an, odată cu trecerea la
stagii, când zilnic făceam aceeași materie și la un interval scurt de timp
venea examenul. Nici nu mai are sens să pomenesc despre distracțiile care sunt
la tot pasul și oferă satisfacție imediată: facebook, internet, jocuri pe
calculator, seriale tv, lenevitul, ieșitul pe afară, vorbitul la telefon etc.
Toate acestea te așteaptă să le cazi pradă și să te îndepărteze de obiectivul
tău. Și cu cât ești o persoană mai impulsivă, care are o autodisciplină redusă,
cu atât cresc șansele să cedezi.
Am
găsit între timp o definiție mai simplă a procrastinării – autosabotajul.
Există o procrastinare pe termen scurt, legată de examene de semestru/an și una
raportată la toată facultatea, care se traduce prin trecerea într-o stare de
amorțeală, neimplicare și așteptare pasivă de a ajunge la momentul esențial
pentru a intra în viața de medic adevărat: examenul de rezidențiat.
Sunt
mai multe soluții de a scăpa de procrastinare și este greu de oferit una care
să funcționeze pentru toată lumea. În ce mă privește, soluția descoperită abia
în rezidențiat constă în a începe să acționezi pentru a acoperi decalajul
dintre ceea ești în momentul de față și ceea ce vrei să devii. În timpul
facultății nu am reușit să fiu suficient de disciplinat pentru a învăța la
toate materiile cu aceeași pasiune și hotărâre. La stagiile de chirurgie am
luat note de nouă și zece pentru că am învățat de plăcere și le-am acordat
valoare crescută, așteptări mari, iar timpul a fost de partea mea, stagiile
fiind relativ scurte și zilnic se întâmpla ceva. Iar eu eram o persoană
impulsivă care a înțeles că are nevoie de o specialitate în care să aibă
satisfacții rapide, chiar spectaculoase, pe care nu le găseam în geriatrie sau
medicina internă. Și semiologia mi-a plăcut pentru că știam că este importantă,
la fel fiziopatologia. Anul cinci a fost plin de stagii de interne, așa că am
obținut chiar și un cinci, dar nu vă spun la ce stagiu. Cred că ați înțeles
ideea procrastinării și a celor spuse mai sus, iar dacă nu, o repet – prețul
procrastinării este prețul propriei voastre reușite, al succesului vostru, fie
că vorbim de note mari, de proceduri învățate sau împlinirea unui vis.