Cuţitul
la os. Aceasta e filosofia. Cu mici, cu mari, puterile-care-sunt propun că sănătatea
e subfinanţată. Se dau exemple. Exemplele sunt elocvente. Spitale mizerabile,
paturi ruginite, pacienţi alandala, claie peste grămadă, de multe ori în condiţii
improprii traiului darămite tratamentului unor boli. Ciorba e o zeamă la gamelă.
Colcăie gândacii, urcă igrasia. E bube, mucegaiuri şi noroi (de Tudor Arghezi).
E Florile Răului (de Baudelaire). E poetică, pe undeva, mizeria noastră asumată
în poleiala ei dismorfică. În acelaşi loc unde oamenilor le putrezesc escare
se plimbă, prin birouri capitonate, hârtii în care alfabetul s-a oprit la beţişoare,
bastonaşe şi ouă. Sau zerouri.
În
vâna premierului legendar care îi propunea unei jurnaliste să i le numere (ouăle
adică) epigonii, mai mici la sfat mai mari la stat, au reuşit performanţe zguduitoare.
În acelaşi timp şi-au surpat instituţiile date sub oblăduire, în acelaşi timp
le-au căpuşat. Vin criticii şi zic – sunt cazuri izolate. E un păcat capital,
generalizarea. Vedeţi mereu jumătatea goală a paharului, nod-păpurist, gureş şi
deconstructivist. Reforma nu se face cu sceptici, reforma se face cu visători.
Visătorii primăverii, în cazul de faţă, visul unei nopţi de vară, visul unei
cifre halucinogene care, multiplicată cu ea însăşi, să facă totul făcând nimic.
O
bună prietenă, citind cifrele raportului Curţii de Conturi privind situaţia
achiziţiilor la Spitalul „Bagdasar Arseni“ a exclamat „cum, un dolar devine
2.600?“. Se referea, bineînţeles, la diferenţa multiplicativă între preţul
real de achiziţie al unor bunuri pentru „îmbunătăţirea“ condiţiilor de spital
de acolo şi cât s-a plătit. Spun „s-a plătit“ pentru că aştept să se pronunţe
justiţia vizavi de responsabilitatea unor oameni de acolo în a fi semnat astfel
de acte. Folosesc acest neutru, mizerabil până la urmă, „s-a plătit“ ca un
preambul al momentului când voi spune „au plătit“. Aş putea spune „am plătit“
pentru că sunt banii noştri, ai contribuabililor, arşi cu o veselă nemernicie
de oameni deloc interesaţi de sănătate. Şi de ce-ar fi? De ce să stea badea
Ion, proaspăt ieşit din bordei, în hotel de cinci stele? Să zică mersi că pune
cineva mâna pe el.
Acesta
e motivul fundamental, deşi nu singurul, pentru care am o problemă cu cerinţele
medicilor privind mai mulţi bani pentru sănătate. Mai mulţi bani pentru ce?
Pentru achiziţii în regim de gaură neagră? Pentru buzunarul câtorva deja bine
exersaţi în arta devalizării şi evaziunii? Pentru instrumente care vor sta sub
cheie? Pentru săli şi saloane pregătite la comandă pentru un domn doctor şi
pacienţii lui selecţi? Pentru secţii care stau după aia în stil muzeul
figurilor de ceară în vreme ce, de după alte gratii, alţi oameni privesc cu
jind palatul boierului din cloaca săracului? Din ruşinea mea neruşinarea lor,
pentru că un sfert de secol de singurătate şi libertate n-au putut schimba ura
dementă pe care o are românul pentru banul public. Abia aşteaptă să îl aibă, ca
să-l spurce şi să-l risipească.
Nu
e prostie, e rea-voinţă şi nu e fără de ştirea statului, e cu buna ştiinţă a
statului care, ca în bancul cu călugăriţa, vrea să fie violat de mai multe ori.
Nu de alta, dar şi statul e făcut de oameni şi, folosind argou, trebuie să „mănâncă“
şi gura lor o pâine. Prost plătiţi, prost arvuniţi, doctorii ajung din nou şi
din nou să-şi facă trai pe ilegalitate şi-atunci făcutele lor, ale celorlalţi
care trebuie spus răspicat FURĂ şi PRĂDUIE, devin cumva normatizate.
Cine
va ridica piatra, cel fără de păcat? Cel care în momentul doi poate fi lapidat,
dat în gât şi înscenat un flagrant în care ia un plic şi... la revedere? Cine
va ieşi din gaşca veselă a profitului de 2.600 la 1? Suntem compromişi şi, pătaţi
în compromisul nostru, semnăm şi parafăm o condamnare morală pentru ca mai
apoi, în varii momente, fie să plecăm izbiţi în tiflă spre alte zări or, ca
protestul recent al doctoriţei Costinean, să răbufnim privitor la practicile şi
moravurile noastre medicale. Pune-le faţă în faţă pe Silvia Costinean de la
Budimex cu doctoriţa Buliman de la Bagdasar. Pune-i în faţă pe doctorul Oprea
cu doctoriţa Lucreţia Roşca, deputat PSD, care zice că ce mare brânză, dacă
oamenii vor copii in vitro să şi-i plătească,
statul nu are treabă cu aşa ceva. 2.600 la 1, domnilor, în caz că mai aveaţi
vreo îndoială. Pe un caşcaval de 8 miliarde de euro roata, în ţara unde un
rezident câştigă 350 de euro şi un primar hai, treacă meargă, 1.000 de euro pe
lună.
Şi
ne mirăm de ce nu ies doctorii la miting să ceară bani. Păi cum să mai faci aşa
ceva, când ştii că pacientul tău şi cu tine n-o să vedeţi o leţcaie din asta.
Cine-trebuie şi unde-trebuie îşi vor mai face o vilă, îşi vor mai cumpăra un
SUV, îşi vor mai umfla un cont off-shore şi vor mai prăşi vreo piţipoancă de
gazelă să-i ţină de urât sau de cald, după caz. Zece ani şi de cinci ori mai mulţi bani deja n-au însemnat nimic. De ce?
Pentru că gura hămesitului e mereu flămândă.