2. Nevoia de a se concepe cursuri de conduită, de etică şi deontologie profesională, cursuri de limbaj şi atitudine, cu alte cuvinte, un „ghid de bune maniere“ pentru toţi cei care doresc să-şi desfăşoare activitatea în spitalele româneşti, în şcolile româneşti, în cabinetele medicale, policlinici, oriunde este vorba de om şi de suferinţa lui morală şi/sau psihică. Acest Ghid de bune maniere l-aş situa pe primul loc ca test eliminatoriu pentru toate gradele profesionale (medici, asistente medicale, personal auxiliar, oameni de protecţie şi pază etc.).
3. Ar fi de preferat să se înfiinţeze unităţi sanitare specializate pentru îngrijirea pacientului oncologic operat şi neoperat, dar supus chimioterapiei şi/sau radioterapiei, pacient care trece cu foarte rare excepţii prin efectele importante ale acestor terapii – parcurs care trebuie tranzitat cu o suferinţă cât mai mică, demn şi moral – suferinţă pe care numai terapeutul intensivist le poate corecta şi controla. În felul acesta, terapiile intensive generale şi de îngrijiri postoperatorii nu vor mai fi colmatate pentru perioade lungi de timp.
4. Alegerea şi numirea şefului de secţie ar trebui să se facă pe criterii serioase, juste, pornind de la pregătirea nu numai profesională, dar şi umană, caracterială. Se subînţelege că elimin din start alte „criterii“…
5. Până unde se poate întinde puterea de decizie medicală a şefului de secţie? Cred că niciun şef de secţie nu se poate substitui medicului (medicilor) subordonaţi pentru că fiecare medic trebuie să se autoperfecţioneze constant şi consecvent, pentru că „şeful“ nu poate emite gândirea medicală asupra cazului în faţa căruia tu eşti singur, şeful nu poate şi nu trebuie să gândească în locul tău, altfel ar exista numai şefi. Fiecare medic este responsabil (teoretic şi practic) şi răspunzător moral, religios (penal – de nedorit) de felul cum îşi abordează pacientul, cum ştie să-l managerieze, să-şi completeze foaia de observaţie care este oglinda responsabilităţii şi a competenţei sale.
6. Personalul mediu (asistenţii medicali) ar trebui să parcurgă obligatoriu stagii de cel puţin şase luni în secţiile de Terapie intensivă şi când spun asta mă gândesc la cei din UPU, Medicină internă, Neurologie, Oftalmologie, ORL etc. Rezultatele se vor vedea! Aici vor căpăta şi dezvolta calităţile necesare unui act medical de înaltă performanţă, de care pacientul are atâta nevoie. Acest stagiu trebuie să fie obligatoriu.
7. Se impune delimitarea, conform normelor UE, a competenţei (necesităţi) medicului ATI în secţiile de dializă (în special de dializă cronică), în terapia intensivă neurologică, oncologică, geriatrică sau de recuperare medicală şi neuromotorie (recuperarea medicală nu înseamnă numai boală degenerativă articulară, ci şi pacienţi sechelari după accidente vasculare cerebrale, pacienţi cu tare asociate). Prezenţa unui medic reanimator se impune ca o mare necesitate.
8. Specialitatea de Terapie intensivă trebuie să cuprindă obligatoriu un stagiu de chirurgie de acces vascular, deosebit de util în secţiile de dializă, de oncologie etc.
9. O parafă cât „capul“, orgolii nesfârşite – nimic din toate acestea, de multe ori, nu pot salva un bolnav. Aşa cum noi, medicii, dorim numai pacienţi complianţi, aşa şi ei doresc medici complianţi – medici accesibili, calzi, apropiaţi, disponibili, plăcuţi, calităţi susţinute puternic de conţinut, de o temeinică pregătire profesională şi creştină.
