Acasă » ACTUALITATE » OPINII
Protest eșuat
Dr. Ştefan GUTUE
joi, 10 septembrie 2015
„Dacă accepți, înseamnă că îți convine“. Prima dată mi s-a spus
replica aceasta în anul II de facultate, când mă plângeam unor cunoscuți despre
neajunsurile de a fi student la Medicină. Poate că voiam să capăt puțină
atenție văitându-mă, dar atunci a fost și ultima dată când am mai povestit
cuiva din afara sistemului despre ceea ce mă nemulțumește. Am realizat că, până
la urmă, este alegerea mea și, dacă doresc, îi pot pune punct în orice clipă.
Facultatea a fost însă cea mai ușoară etapă din punctul de vedere al dilemelor
morale și al luatului de decizii cu privire la viitor.
Atunci când am absolvit Facultatea de Medicină a UMF „Carol
Davila“, în 2007, România abia intrase în Uniunea Europeană. Se deschideau
porțile migrării pentru forța de muncă spre Europa, inclusiv în rândul
medicilor și asistentelor. Așa că o parte din colegi, poate mai deștepți decât
mine, poate mai presați de problemele financiare sau mai bine sfătuiți decât
mine, au ales să plece după ce au obținut diploma de licență. Mulți au plecat
în Spania, unde au dat un examen de rezidențiat susținut, evident, în limba
spaniolă. Sunt sigur că nu a fost ușor, căci nu e vorba doar de medicină, ci și
de învățatul unei limbi străine și mai ales de adaptarea într-o nouă societate.
Eu, mare fan al Școlii românești de medicină la vremea respectivă (îmi
amintesc cu amuzament dar și cu oroare cum citeam doar cărți de medicină
românești pe care le consideram extrem de valoroase), am luat decizia de a face
rezidențiatul aici. O fi fost de vină și propaganda de tipul „Școala românească
de medicină scoate medici foarte apreciați oriunde în lume“. Păi, în cazul
ăsta, nu-i așa că e o idee bună să fac rezidențiatul în Școala românească de
medicină? Ba da, cum să nu! Și, uite așa, în primii doi ani de rezidențiat am
văzut cum o altă serie de foști colegi și-au făcut bagajele și au emigrat. De
data asta, țările alese de ei au fost Franța, Anglia și Germania. „Hm, oare îmi
scapă ceva? Sunt prostul grupei, care rămâne să stingă lumina în sistemul medical
românesc?“. Am mers înainte fără să mă vait. Mi-a convenit situația. Am pus în
balanță argumente precum familie, viață socială, confortul Capitalei și mi‑am
zis că, per total, nu am de ce să plec.
Când s-au redus
salariile cu 25% (în 2010), am reușit să mă angajez într-o clinică privată unde
lucram ca ajutor într-o echipă de chirurgie generală (eu fiind rezident în
urologie). Anii de rezidențiat i-am parcurs așa cum am putut mai bine,
încercând să învăț și teorie, să practic și chirurgia atât cât s-a putut, să am
și activitate științifică (realizat lucrări, mers la congrese, workshopuri,
fellowshipuri). Tot în aceiași ani am realizat că sportul cu plicul nu este
pentru mine – sunt prea mândru ca să cer, prea prost ca să accept. Cred că sunt
o anomalie a sistemului, este ceva greșit în ADN-ul meu. Nu știu să primesc o
șpagă, sunt stângaci când vine vorba de dat o șpagă. Sunt o rușine din acest
punct de vedere pentru sistemul în care am profesat.
Ultimul val de plecări la care am asistat a fost cel al unor
medici cu experiență care au renunțat la sistemul de stat definitiv în favoarea
celui privat. Ăsta da sacrilegiu în ochii mei. Cum să renunți la un post
într-un spital de stat când știm foarte bine de câte pile și plicuri și iarăși
pile este nevoie să obții unul? Și culmea, erau cu toții oameni onești, care
puneau pacientul înainte de orice. Oameni care își iubeau și respectau munca.
Unii dintre ei aveau și funcții universitare (unul era chirurg generalist, șef
de lucrări în cadrul unui spital de urgență din București). Erau modele pentru
mine.
Odată ce am devenit
medic specialist, a fost și rândul meu să iau o decizie. Am „migrat“ către
mediul privat, tot în țara noastră. După câte am văzut în anii de rezidențiat
în privința șirului de probleme „condiții precare de lucru – salarii mici – compensate prin plicuri –
imagine de șpăgar în ochii lumii – nefericire în sufletul meu“, am realizat că
nu asta visam în ultimul an de facultate când încercam să mă proiectez în viitor,
peste șase ani. Nu mi-a convenit situația actuală. Și, uite așa, am renunțat la
toate eforturile de a mă agăța cu disperare de spitalul de stat și mai ales de
un sistem în care simt că îmi pierd toate reperele morale. Mi-am amintit lecția
învățată în facultate: nu mă obligă nimeni să fac ceva ce nu îmi doresc sau îmi
face rău. Dacă am vreun regret legat de sistemul de stat, acela se referă la
partea științifică prin diversitatea și complexitatea cazurilor întâlnite. Dar
oricând doresc provocări le pot găsi în alte sisteme, din alte țări. Vedeți,
sunt opțiuni.
Zilele trecute am făcut o „strigare a catalogului“ de grupă din
facultate și am realizat că din opt oameni mai suntem în țară doar doi. Unul
lucrează în sistemul de stat, celălalt în privat. Cei cărora nu le-a convenit
nu au acceptat situația și au plecat. Sunt convins că fiecare dintre noi poate
privi în jur și va veni cu câteva exemple asemănătoare.
V-am povestit toate
acestea pentru a compara „revolta tăcută“ a colegilor care au plecat în liniște
cu ceea ce se întâmplă în momentul de față, când medicii aflați în țară au
găsit în sfârșit puterea de a-și striga nemulțumirile măcar în mediul virtual,
care ajung atât la publicul larg (presă și pacienți), cât mai ales între noi,
colegii, căci așa ar trebui să ne considerăm. E de bun augur să ne plângem
puțin pe umăr, să ne revoltăm împreună, dar în lipsa unor acțiuni concrete,
toate acestea nu înseamnă nimic. Să accepți niște condiții proaste în ciuda
atitudinii de revoltă înseamnă în ochii publicului că „îți convine“.
Deși la „greva medicilor“ programată la 1 septembrie erau
înscrise pe Facebook 1.700 de persoane, și-au făcut apariția doar câteva zeci.
Cum arată asta din pespectiva publicului larg? Arată că de fapt tuturor „le
convine“ situația așa cum a fost până acum de-a lungul anilor. Îmi amintește
cumva de situația unei femei bătute sistematic de soț, care, deși se plânge la
toți cunoscuții despre cât de rău este tratată, alege să rămână în continuare
cu acesta. În cele din urmă, nu mai are nimeni răbdare nici să o asculte.
