În
anul 1912, dr. Gheorghe Preda, medic militar din București, publică primul
articol despre psihanaliză în limba română. Un an mai târziu, dr. Matyas Ilian,
după colaborarea cu Otto Rank, își susține teza de doctorat în medicină cu
titlul „Starea actuală a psiho-analizei lui Freud“. La 1923, profesorul
Gheorghe Marinescu, elev al lui Jean Martin Charcot, publică două articole în
revista „Révue générale des sciences pures et appliquées“, având următoarele
titluri: „Introductions à la Psychanalyse“ „Exposé des théories de Freud“ și
„Critique des théories de Freud“.
Pionierii
psihanalizei în țara noastră au fost medicii Ioan Popescu-Sibiu și Constantin
Vlad, care au practicat psihanaliza fără a fi analizați. Spre deosebire de
aceștia, Heinrich Winnik, venit din Germania după instaurarea nazismului,
fusese analizat la Viena și Berlin de Paul Federn, Jeno Harnik și Helene
Deutsch, și avea toate calitățile necesare pentru a forma studenți. Nu a
reușit, totuși, să formeze terapeuți și a emigrat în Palestina, din cauza
situației politice.
Cu
perseverență, Constantin Vlad se înconjoară de un grup de medici și psihologi,
pentru a tipări, în 1935, „Revista Română de Psihanaliză“, din care însă nu a
apărut decât un singur număr. În preajma anului 1937, practicau psihanaliza în
România patru partizani ai lui Freud, trei ai lui Stekel, patru ai lui Adler,
trei ai lui Jung și unul al lui Rank.
Chiar
înainte de instaurarea Republicii Populare Române, doctorii Constantin Vlad și
Popescu-Sibiu formează în 1946 Societatea Română de Psihopatologie și
Psihoterapie, împreună cu Justin Neuman, Paul Schwartz și Ludwig Berghoff.
Grupul celor cinci practică psihanaliza, dar disimulează apartenența lor la
teoria lui Freud, precauție inutilă ce nu îi păcălește pe funcționarii
partidului, care îi demască astfel încât societatea trebuie să-și încheie
activitatea în 1947.
Campania
lui Jdanov, șef al culturnicilor din Uniunea Sovietică este aplicată și în țara
noastră, fiind menită să combată psihanaliza în numele pavlovismului
triumfător. Acest lucru duce la dispariția psihanalizei din România, pentru
următorii 25 de ani. Medicii Constantin Vlad și Popescu-Sibiu se orientează
spre alte activități, fără însă a nega adeziunea la freudism.
Dorindu-se
delimitarea față de regimul sovietic, după 1970 este permisă tipărirea unor
informații psihanalitice. Acest lucru permite doctorilor Ioan Popescu-Sibiu și
Victor Săhleanu să publice un volum deghizat în critică, dar care în realitate
arată că psihanaliza este una din marile realizări ale secolului XX. În aceeași
perioadă, psihiatrul Ion Vianu introduce freudismul în lecțiile sale clinice și
psihologul Vasile Dem Zamfirescu o face în eseuri și traduceri, totul însă cu
limitările impuse de regimul comunist.
Autorul
primului manual de psihanaliză în limba română și totodată cel mai activ
practician al acestei discipline rămâne fără îndoială doctorul Ioan
Popescu-Sibiu, licențiat în filosofie și litere, fost medic șef al
laboratorului de psihologie de la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu. Cartea sa,
premiată de Academia Română, apărută în deceniul al patrulea al secolului
trecut, având titlul „Psihanaliza (Doctrina lui Freud)”, a fost
prefațată de academicianul C. I. Parhon. În capitolul întâi al cărții, sunt
prezentate școlile psihanalitice, inclusiv cea din țara noastră. Pe lângă
referirea la ideile din literatură pro și contra freudismului, se regăsesc la
începutul cărții identificări ale unor „contaminări“ psihanalitice din
literatură. Este citat romanul „Adela“ de G. Ibrăileanu și nuvela „Somnul“ de
Cezar Petrescu. Lucian Blaga consideră că în conștiință pot apărea conținuturi
ale subconștientului fără o prealabilă procesare prin sublimare, incursiuni pe
care marele filozof și scriitor le identifică drept fulgurații ale
inconștientului. Acestui proces de translație, de revărsare a „undelor“
conținuturilor din inconștient în conștient, „scăzute ca un ecou, dar
nedeghizate“, autorul îi dă numele „personanță“.
Teoria
psihanalitică susține că mintea este o manifestare a unei energii specifice,
animate de un complex de tendințe în continuă mișcare. Psihicul, ca un sistem
de tendințe, se bazează și pe concepția lui Pierre Janet a tensiunii
psihologice. „Tendința“, în definiția lui Ribot, este o mișcare sau o oprire
din mișcare în stare născândă, un termen generic, ce cuprinde diferite
varietăți: necesități, instincte, dorințe, înclinații și gusturi. Prin
„tendință“, Freud înțelege sursa continuă a unei mișcări existente în interior,
spre deosebire de excitație, care este exterioară.
Dat
fiind că până la publicarea cărții doctorului Ioan Popescu-Sibiu lucrările de
psihanaliză erau redactate în limba germană, autorul a întâmpinat dificultăți
de tălmăcire, ajungând chiar și la erori. Una din cele mai nefavorabile
consecințe a fost traducerea pronumelui substantivat „Das Es“ prin termenul
„Sine“. Prin „Das Es“ Freud înțelegea ghemul instinctual din inconștientul
uman, mai bine redat de anglo-saxoni prin „Id“. Sinele (în limba germană „Das
Selbst“) a fost teoretizat de C. G. Jung și nu de Freud. Termenul nu denota o
structură instinctuală, ci nucleul personalității, cu toate aspectele sale
spirituale, morale și compensatorii. Deci, psihanaliza română a pornit greșit
cu preluarea, pentru „Das Es“, a traducerii „Sine“, deși acesta are o altă
semnificație. O altă traducere nepotrivită, generată de absența unui termen
adecvat în limba română este cuvântul „greșuri“, corespunzând cuvântului
nemțesc „Fehlleistungen“ sau expresiei franceze „actes manquées“. Capitolul
psihonevrozelor este valabil și astăzi, dar el lipsește în cele mai multe cărți
de psihanaliză, regăsindu-se în cele de psihiatrie.
Psihanaliza
concepută de doctorul Ioan Popescu-Sibiu în cartea sa are o originalitate ce se
depărtează de scrierile lui Sigmund Freud, la care substanța medicală este
diluată de improvizația psihologică. Doctorul Popescu-Sibiu reușește în sinteza
clară să definească, să sistematizeze și să facă înțelese pentru o minte de
formație medicală toate generalizările și aproximațiile, geniale dar nu rareori
forțate, ale corpusului psihanalitic.
