Publicul a fost pe larg informat despre
tragedia petrecută în 2005 la mânăstirea de maici de la Tanacu (jud. Vaslui). În
primăvara acelui an, o călugăriţă a decedat în urma practicilor de exorcizare
ritualizate de preot şi câteva călugăriţe „pentru a o dezlega de duhurile
rele“. De fapt, tânăra Irina, aflată în mânăstire, suferea de o boală psihică,
probabil o formă psihotică delirant-paranoidă; nu a primit asistenţa corespunzătoare
psihiatrică, ci a fost supusă torturilor prin care se urmărea înlăturarea
„posedării de către diavol“. Cazul a produs emoţie în opinia publică şi a pătruns
în lumea filmului, teatrului şi a romanelor.
Într-o analiză mai largă, prezentată în
cadrul strict al specialităţii, am trecut în revistă posibilele cauze ale
tragediei de la Tanacu, ale cărei concluzii le rezumăm în cele ce urmează.
Victima. Copil traumatizat,
abandonat, lipsit de afecţiune părintească, cu o educaţie precară şi complexe
de inferioritate legate de propria feminitate. Obligată să se apere permanent
pentru a nu fi violată. Supusă privaţiunilor economice care au determinat-o să
emigreze temporar în Germania. Total nepregătită spiritual pentru viaţa monahală.
Spovedaniile efectuate intempestiv i-au reactualizat amintiri refulate,
deosebit de dureroase şi culpabilizante.
Factorul
cultural religios. Din
anul 1990, după mai bine de 40 de ani de propagandă comunistă atee, în România
a existat o mare efervescenţă religioasă a creştinismului ortodox. S-au construit
multe biserici şi mănăstiri. Concomitent, a proliferat o bogată literatură
sincretică în care psihoterapia este amestecată cu budismul, cristaloterapia,
bioenergia şi cu alte practici mai mult sau mai puţin oculte. Deficienţa
psihologică şi spirituală a personalului mănăstirii în a o înţelege pe Irina
este de netăgăduit, incapacitatea preotului şi călugăriţelor de a diferenţia
boala mintală de aşa-zisa demonizare. Confuzia de statute sociale; monahii şi-au
atribuit rol de vindecători, substituindu-se sistemului medical. Lipsa de
empatie faţă de suferinţa Irinei, pe care, în mare măsură, au adus-o în
prim-plan. Cele două spovedanii au reactualizat amintiri dureroase, refulate,
inducând tinerei o psihoză acută. Lipsa de omenie: legarea de scânduri, lipirea
pe gură a unei benzi adezive pentru a înăbuşi strigătele, privarea de apă şi de
hrană timp de trei zile.
Neglijenţa şi
nepriceperea medicilor. Atitudinea
psihiatrului. Nerecunoaşterea
simptomatologiei bufeului delirant halucinator. Neaşteptarea timp de şase
luni înainte de a stabili diagnosticul de schizofrenie (DSM-IV R). Nereţinerea
în spital pe timp suficient a Irinei pentru consolidarea efectelor terapiei şi
pentru a o proteja de sine şi de alţii. Lipsa oricărui demers de control la
anumite intervale de timp după externare în scopul prevenţiei recidivelor.
Lipsa de interes faţă de cauzalitatea fenomenelor psihopatologice şi condiţiilor
existente în mănăstire. Discontinuitatea tratamentului cu olanzapină şi
asocierea nepermisă a acesteia cu levomepromazina. Instituţional. Lipsa de reguli şi proceduri pentru îngrijirea unor
astfel de cazuri ce reprezintă urgenţe majore psihiatrice, necesitând echipe
terapeutice: anestezist-reanimator, psihiatru, psiholog, asistent social. Lipsa
unor structuri de tip comunitar care să îngrijească bolnavii după modelul
bio-psiho-social, în funcţie de istoricul, condiţiile sociale, personalitatea şi
domiciliul persoanei. Precaritatea cu care încă sunt abordate maladiile
mintale, care sunt rejectate, negate, tratate cu superficialitate.
Stigmatizarea de tip medieval a bolnavilor mintali, asociată cu practici
mistice şi violente, în locul acordării de îngriji medicale calificate.
Ne întrebăm: de ce
Colegiul Medicilor din România şi Ministerul Sănătăţii nu au dezbătut acest caz
în plan etic, sub raport cauzal şi al bunelor practici? Se poate repeta un alt
caz Tanacu? Bineînţeles! Condiţiile culturale sunt aceleaşi. Reţeaua medicală
nu s-a schimbat. Psihiatria a rămas „cenuşăreasa“ medicinii. Psihiatria
comunitară nu funcţionează.
În faţa
bolii, medicii sunt cei care trebuie să acţioneze, iar clericii să-i susţină,
nu să-i substituie.