Tradițional,
ca în fiecare an în luna februarie, a avut loc un simpozion cu tema
oncopediatriei în România. În cadrul acestei întrevederi, între factorii de
răspundere (Ministerul Sănătății, CNAS, Societatea Română de Onco-Hematologie
Pediatrică) au fost analizate și subliniate progresele realizate în ultimii ani
în oncopediatrie, dar au fost semnalate și lipsurile majore în acest domeniu.
Dacă unele dintre problemele din oncopediatrie sunt parțial și punctual
rezolvate (accesul la examinări imagistice RMN și PET/CT), altele rămân încă
nerezolvate. Una dintre aceste probleme este lipsa personalului medical
disponibil pentru acest domeniu extrem de larg al oncopediatriei. Nu există
suficienți medici specialiști, personal mediu medical și personal auxiliar
(psihologi, fizioterapeuți), luând în considerare necesitățile crescânde în
acest domeniu.
Actul
medical în oncopediatrie trebuie standardizat conform ghidurilor existente
elaborate de diferitele societăți naționale (Societatea germană de
oncopediatrie) sau internaționale (Societatea europeană de oncopediatrie).
Elaborarea deciziei terapeutice are loc în cadrul „comisiei oncologice“ – așa-numitul
„Tumor Board“, în cadrul căruia trebuie să fie incluși toți factorii de
răspundere. Aceștia sunt reprezentați de medicii specialiști în oncopediatrie,
în chirurgia oncologică pediatrică, în diagnosticarea și stadializarea bolii
(anatomopatologul și medicul radiolog), în neurochirurgie, în radioterapie
oncopediatrică. Acestora li se adaugă specialiștii în recuperarea și integrarea
în societate a copiilor vindecați.
Rata
de vindecare a tumorilor la copii și adolescenți a crescut în ultimii ani. În
prezent sunt posibile vindecări până la 80–90% din cazuri, în acele țări care
au un sistem bine pus la punct. Din statisticile actuale, reiese că dacă nu
există un sistem unitar cu proceduri standardizate, rata de vindecare poate
scădea până la 30–60%, în funcție de investițiile realizate în domeniu. Însă,
ca membră a Comunității Europene, România trebuie să se plaseze deasupra
acestei situații.
Punctual,
în Romania, în anumite patologii oncopediatrice sunt atinse rezultate bune ale
terapiilor, fapt ce permite alinierea în rândul țărilor cu performanțe în
domeniu. În presa medicală scrisă din țara noastră, datele legate de situația
radioterapiei în contextul unui tratament complex al cancerului la copil sunt
extrem de limitate. De constituirea unui registru național de evidență a
copiilor cu cancer se vorbea încă din anul 2003. Abia în 2013 acesta a fost
realizat, însă date reale nu sunt nici până în ziua de azi ușor de accesat.
Despre
rolul radioterapiei ca metoda terapeutică atât de necesară și obligatorie se
scriu extrem de puține, ca și cum totul ar fi deja rezolvat și nu mai trebuie
luată nicio altă măsură. De fapt, situația este extrem de dramatică: nu este
deloc simplu ca un număr mare de pacienți copii și adolescenți să beneficieze
de această terapie, chiar dacă trebuie să urmeze radioterapia conform
protocoalelor existente. Nici nu pot intra în discuție „un număr de
acceleratoare“ sau „secții de radioterapie“, ce pot oferi radioterapia la un
standard conform ghidurilor terapeutice actuale, în toată țara. Singurele patru-cinci
institute care se ridică la nivelul normelor din ghiduri sunt institutele de
oncologie din București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași.
Însă
acel „medic radioterapeut cu supraspecializarea în radioterapie pediatrică“ nu
există. În România este un singur centru specializat în radioterapie
pediatrică, iar acesta este Institutul
Oncologic din Cluj-Napoca. Acolo, doamna doctor Dana Cernea, împreună cu echipa
de oncopediatrie, a preluat această sarcină extrem de grea și cu maximă
răspundere, practicând-o la nivel înalt. Rezultatele lor sunt raportate la
conferințele europene și naționale și sunt mult apreciate de specialiștii în
domeniu.
În
România, statistica ultimilor ani arată creșterea continuă a numărului de noi
cazuri oncologice la copii și adolescenți, acesta ajungând la 600 pe an.
Incidența cancerului a crescut de la 9,5 cazuri în 2005, la 18,8 cazuri în
2014, raportate la 100 de mii de persoane. În paralel cu creșterea incidenței
cazurilor, a crescut și numărul cazurilor în tratament, cu recădere sau
vindecate. În România, numărul lor ajunge până la 5.000–6.000 de cazuri pe an.
Numărul medicilor specialiști în oncopediatrie (supraspecialitate desființată
în 2006 și reînființată în 2012) este în continuă scădere. De la un număr de 47
de medici dedicați acestor probleme majore ale sănătății copiilor, s-a ajuns la
26 în anul 2016, iar în următorii, mulți dintre ei vor ieși la pensie. Deci,
fără măsuri rapide bine gândite și susținute de „factorii de răspundere“, cum așa
ușor se zice, situația va fi dramatică și de durată.
Situația
actuală a copiilor infectați cu E. coli și dramatismul ei reflectă
mizeria din România, unde gunoaiele sunt împrăștiate în păduri, pe câmpuri, pe
străzi sau în ghene. Pe de altă parte, prosperitatea crește în firmele și primăriile
care realizează contracte de menținere a curățeniei la orașe și sate. Așa cum
se arată zilnic la televizor, România este „cea mai murdară țară“ din UE. Iar
sănătatea într-o țară „murdară“ nu poate atinge „standarde europene“, la care
tânjim cu toții.
În
ultimii ani, problema radioterapiei s-a îmbunătățit ca urmare a investițiilor
în sectorul de stat dar și în privat, chiar dacă numărul acceleratoarelor la un
milion de locuitori este încă departe de normele europene (patru acceleratoare
la un milion de locuitori). În România sunt mai puțin de 20 de acceleratoare
pentru acei „20 de milioane“ cu care am fost învățați. Există doar 50 de medici
specialiști în radioterapie, iar exodul medicilor în străinătate a atins
neiertător și această specialitate. În acest context, introducerea tehnologiei
de ultimă generație fără a avea și personalul adecvat instruit este o investiție
total greșită.
Acel
centru național de oncopediatrie în care să funcționeze și un aparat de
radioterapie performant, atât de necesar pentru sănătatea copiilor noștri, este
o necesitate națională. De aceea, nu trebuie să funcționeze „la subsol“, așa
cum se preconizează, ci la „același nivel“ cu oncopediatria și chirurgia
pediatrică. De asemenea, un serviciu de radioterapie în oncopediatrie trebuie
să aibă medici specialiști în radioterapie, dar care au și o supraspecializare
în domeniul oncopediatric. Aparatura de ultimă generație și toate auxiliarele
necesare tratamentului copiilor cu cancer sunt indispensabile. Instruirea
continuă a întregului personal este o necesitate. Profesioniștii tineri, care
vor lucra într-unul dintre cele mai dificile domenii, precum și pacienții
tineri, care trebuie vindecați acolo unde o terapie poate dura de la zile la
luni sau chiar ani, nu pot fi duși „la subsol“. Perioada radioterapeuților „la
subsol“ a trecut de mult. Un centru de radioterapie pediatrică nu poate fi
„lipit sau adăugit unui serviciu deja învechit“. Acest centru de performanță
merită o atenție deosebită din partea tuturor, pentru că acolo se desfășoară o
luptă ce trebuie să aibă numai învingători.
S-au
făcut progrese majore în aplicarea radioterapiei, ce face azi posibilă
vindecarea locală dar și reducerea maximală a efectelor secundare. Acele efecte
secundare sunt de maximă importanță în calitatea vieții acelui copil vindecat
de cancer, putând crea un copil handicapat fizic și moral pe toată durata vieții,
fapt ce limitează calitatea vieții copilului, dar și a familiei lui.