Încă
de la debutul său, în anul 1958, Festivalul George Enescu a devenit un fenomen
muzical autentic. El a colecţionat până acum mai toate vârfurile interpretative
ale vremurilor şi a fost apreciat cu cele mai onorante calificative exprimate
de specialişti sau auditori. De-a lungul timpului pe scenele acestui festival
s-au produs nume sonore şi valori nepreţuite de mari compozitori, interpreţi şi
dirijori. La prima ediţie au participat Yehudi Menuhin, David Oistrah, Halina
Czerny-Stefanka, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak sau Claudio Arrau,
Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario ori Carlo Zecchi, urmând ca de-a
lungul vremii să vină cu mari contribuţii personalităţi precum Mihai
Brediceanu, Constantin Silvestri, Alexander Rudin, Zubin Mehta, Philippe Entremont,
Ghenadi Rojdestvenski şi Radmila Bakocevici, Nigel Kennedy sau Valery Gergiev.
Întotdeauna
acest festival a dispus de o anumită vigoare şi vioiciune, precum şi de serii
disputabile care au asigurat aerul dinamic şi proaspăt necesar unui spectacol
viu. Poate a fost numai o scăpare că, în 2007, Opera Oedip nu a fost inclusă în
program, dar la ediţia din 2009, festivalul a fost deschis chiar cu acest
spectacol, o coproducţie a Teatrului Capitole din Toulouse şi a Operei Naţionale
Bucureşti. Ca un element insolit, o noutate a acestei ediţii a reprezentat-o
seria de concerte Teme clasice în
interpretări moderne, ca
alternativă pentru iubitorii de jazz sau de world
music (Uri Caine cu trupa, Florin Răducanu).
Ediţia
XXI din acest an, care se întinde între 1 şi 28 septembrie, nu cuprinde şi secţiunea
de concurs, urmând ca de acum aceasta să intercaleze Festivalul, ce va pierde
valenţele competiţionale, dar va câştiga, sperăm, alte calităţi de factură
artistică şi spectaculară.
Cunoscând
bine capacitatea de penetrare pe care cultura o are pe plan internaţional,
Festivalul Enescu are ca producător Guvernul României şi este patronat de Preşedinţie,
dar, cel puţin în ţară, promovarea festivalului însuşi este mai degrabă discretă.
Cu excepţia unui afiş foarte bine realizat (pe care îl zărim doar ici-colo), al
unui perete dedicat pe un magazin universal din Bucureşti şi a câtorva spoturi
pe care radioul naţional le pune în mişcare, nu se vede altceva. În intenţia
organizatorilor, mai degrabă festivalul este utilizat ca factor de revelaţie
pentru lucrări de arte plastice, pasaje arhitecturale, spaţii comerciale ceva
mai aerisite şi firme pentru produs luminile şi umbrele necesare spectacolelor
vesperale.
Buna
calitate şi notorietatea Festivalului George Enescu au suplinit însă promovarea
destul de palidă. La aproape toate concertele de linia întâi biletele s-au
epuizat încă din prima zi. Aşa se întâmplă cu sălile unde vor urca la pupitru
Daniel Barenboim şi Mariss Jansons, ori pianiştii Radu Lupu, Murray Perahia,
Pinchas Zuckerman, Maxim Vengerov şi Evgeny Kissin sau cea în care Corul şi
Orchestra Filarmonicii George Enescu vor pune în operă „Gurre-Lieder“ şi cu
aportul actorului Victor Rebengiuc, cel care susţine rolul naratorului.
Este
destul de greu din acest punct de vedere să nu vorbeşti în termenii banali care
definesc setea de cultură, când sunt
chiar în cadrul secţiunii de concerte de la miezul nopţii spectacole cu tot
stocul de bilete epuizat cu multe luni înainte de data desfăşurării lor.
Spectatorilor mai puţin precauţi, care nu s-au rostuit cu bilete, li se lasă
însă posibilitatea unor alegeri interesante. Ei pot să vadă live unele concerte epuizate în spaţiul
pe care două cinematografe de elită îl pun la dispoziţie în acest scop.
Pentru
cei care din motive financiare (deşi costul unui bilet la casă nu trece de 80
de lei) nu-şi permit accesul, au fost oferite manifestări muzicale cu un conţinut
valoros, la care intrarea este liberă. Pentru spectatorii din provincie sunt
disponibile concerte în Arad, Bacău, Braşov, Craiova, Cluj, Iaşi, Oradea, Sibiu
şi Timişoara. Până şi doritorilor care mai suferă încă de ambiţia să considere
că un concert este o manifestare reuşită doar în aer liber, li se oferă
posibilitatea şi în acest an să vină în piaţa din faţa Ateneului, seară de
seară, să asculte o muzică adevărată, bine aleasă şi proaspătă. Fără imixtiuni
pirotehnice ori bombe fumigene, ci într-un cadru elegant şi calm, rar întâlnit
în restul vieţii citadine forfotitoare de fiecare zi.
Dacă adăugăm
la toate acestea transmisiunile pe care Televiziunea Română le va face din sălile
de concerte, onorându-şi în sfârşit rolul de televiziune publică, vom avea deja
consolidată şi realizată intenţia prin care directorul Festivalului, cunoscutul
timişorean Ioan Holender, alături de organizatori, a impus deschiderea unui
festival muzical către o dimensiune în acelaşi timp populară şi rafinată, cum
puţine mai găsim astăzi.
