Acest criteriu a devenit universal, iar instituţiile care îl traduc în viaţă (colegiile etice profesionale, instituţiile medico-legale ce deservesc justiţia) au rolul de a crea cadrul normativ adecvat unei astfel de activităţi şi de a corela cât mai adecvat concretul actului medical cu principiile generale ale normelor etice sau juridice.
   Criteriul, azi ubicuitar, este cel al analizei situaţiei incriminate de către specialişti de înaltă competenţă şi probitate. Pe lângă aceasta însă, se discută mult în prezent dacă activitatea profesională medicală trebuie să facă obiectul unei morale închise, ultraexigentă în anumite grupuri şi activităţi sau al unei morale deschise, accesibilă larg societăţii. Riscul major – ce din păcate s-a confirmat uneori – a fost reprezentat de tendinţa societăţii de generalizare a unor greşeli solitare la întreaga categorie profesională, ceea ce poate afecta negativ şi ireversibil relaţia medic–bolnav. Evident că în evoluţia societăţii spre pluralism şi deschidere, aceasta îşi rezervă dreptul de a discuta dificultăţile şi dilemele profesiunii medicale. Dar, având în vedere fragilitatea frecventă a relaţiei medic–bolnav, acest lucru trebuie făcut cu acurateţea ştiinţifică cuvenită şi fără patimă, prezumţia de nevinovăţie aplicându-se şi în acest domeniu, înaintea oricărei „lapidări publice“. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în săptămânalul nostru, Viaţa medicală.