Dincolo
de întrebările „tehnice“ privind moartea cerebrală, aş dori să răspund la o
serie de întrebări nerostite: există un context mai larg decât cel al
diagnosticului morţii cerebrale? Răspunsul meu este: da. Diagnosticul morţii cerebrale nu comportă aceleaşi implicaţii
ca diagnosticul rujeolei, de pildă. De aceea, cred că discutarea şi eventuala
reevaluare a criteriilor de diagnostic al morţii cerebrale ar trebui făcute
într-un cadru mai larg, cu specialişti responsabili din multe domenii. Un
astfel de comitet trebuie să includă, în afara specialităţilor medicale
evidente (neurologie, neurofiziologie, ATI etc.), şi eticieni, avocaţi,
reprezentanţi versaţi ai publicului larg. Această necesitate se justifică
retrospectiv prin problematica ivită, de exemplu, la începuturile
transplantului cardiac, care s-a dovedit, la vremea respectivă, extrem de
sensibilă şi a încetinit – dacă nu chiar blocat – pentru mulţi ani dezvoltarea
respectivei tehnici. Aş sublinia şi că rezultatele unei astfel de consfătuiri
trebuie revizitate periodic, pentru a le putea amenda cu noile dezvoltări
medico-ştiinţifice, sociale şi legale.
În
al doilea rând, cred că trebuie ţinut cont de faptul că diagnosticul morţii
cerebrale marchează un moment în cadrul unui proces dinamic, cel al patologiei
cerebrale care poate duce la moartea cerebrală. Dacă înţelepţii chemaţi să
definească moartea cerebrală se vor apleca exclusiv asupra criteriilor
diagnosticului propriu-zis, ei îşi vor uşura sarcina, dar vor trece pe lângă
analiza procesului şi vor risca astfel să propună o soluţie simplistă, deci
incompletă şi departe de perfecţiunea către care trebuie să tindă o astfel de
reflecţie.
În
al treilea rând, elaborarea unor reguli de diagnostic pentru moartea cerebrală
trebuie făcută pe principiul: „Speră pentru mai bine, pregăteşte-te pentru mai
rău“. Cu alte cuvinte, se presupune că serviciile medicale care vor aplica
regulile se aliniază celor mai înalte standarde profesionale şi morale. În
acelaşi timp însă, trebuie avut în vedere că eroarea este umană şi că aceiaşi
oameni pot fi supuşi, în anumite cazuri, unor presiuni de interese. Deci setul
de criterii trebuie să fie suficient de „blindat“ pentru a preveni erorile. În
plus, niciun medic cu putere de decizie în diagnosticul morţii cerebrale nu
vrea să se afle, într-un moment din cariera sa, în situaţia de a realiza că, în
trecut, a luat decizii greşite, chiar dacă la vremea respectivă a urmat
întocmai criteriile momentului.
În
general, în majoritatea ţărilor „civilizate“, examenul clinic include testarea
integrităţii corticale (în principal a funcţiilor superioare, cognitive) şi a
trunchiului cerebral (prin evaluarea funcţiilor nervilor cranieni şi a
centrilor cardiorespiratori). Toate aceste examene sunt necesare. Întrebarea
este dacă ele sunt şi suficiente.
Şi
testele de confirmare sunt necesare, în opinia mea. Ele au puterea de a proteja
medicul împotriva erorii şi furnizează, în acelaşi timp, un suport
medico-legal. Nu trebuie uitat, de asemenea, că trăim într-o societate în care
publicul şi, în mod special, aparţinătorii pacientului sunt din ce în ce mai
informaţi despre diversele aspecte ale actului medical. Tendinţa lor, în situaţii
critice, este ca pe de o parte să spere, iar pe de alta să conteste. Un examen
cu putere mare de definiţie şi discriminare este cel al perfuziei cerebrale
(prin test Doppler). El este obligatoriu, acolo unde este disponibil, pentru
diagnosticul de moarte cerebrală.
Şi este absolut necesar ca stabilirea morţii
cerebrale să se facă independent şi prin unanimitate, de cel puţin doi specialişti,
dacă e posibil din specialităţi diferite (de exemplu, un neurolog şi un
anestezist). În cazul unei divergenţe de opinii între cei doi examinatori, nu
trebuie recurs la un al treilea, ci trebuie luată decizia conservatoare pentru
pacient.
