Protetica
dentară reunește toate substitutele care refac funcțiile pierdute
prin absența dinților. În funcție de numărul de dinți rămași
pe arcadă, de tipul complicației (migrarea dinților în plan
vertical, orizontal sau oblic, implicații importante în decizia
terapeutică finală, având statusul ocluzal al articulației
temporo-mandibulare), se decide restaurarea fixă clasică,
implanto-protetică, mobilizabilă clasică sau pe implanturi.
Succesul
unei restaurări protetice depinde de tipul de biomaterial utilizat
și linia tehnologică abordată, alături de conduita terapeutică.
Restaurările metalo-ceramice, ceramică pe zirconiu sau integral
ceramice, reproduc întocmai elementele morfologiei dentare, anulând
imaginea de substitut. Soluțiile nemetalice ocupă din ce în ce mai
mult teren în practica medicală curentă și satisfac atât
exigențele biomecanice, cât și pe cele estetice. Restaurările
fixe se aplică pe dinții ce limitează spațiul edentat, în
funcție de numărul dinților absenți, iar numărul de dinți pe
care se sprijină proteza fixă poate fi suplimentat în vederea
realizării unui echilibru biomecanic.
Un
capitol separat revine protezării pe implanturi, care pot fi
încadrate ca restaurări fixe sau mobile, în funcție de numărul
și topografia implanturilor aplicate. Nici fațetele integral
ceramice – restaurări minim invazive aplicate la nivelul fețelor
vizibile ale dinților – nu trebuie neglijate, întrucât redau
întocmai forma dinților afectați de discromii sau obturații
inestetice.
În
situațiile clinice în care pacientul pierde un număr din ce în ce
mai mare de dinți există posibilitatea protezelor mobile, care
îndeplinesc toate cerințele unei foarte bune acceptări prin
diferitele tipuri de biomateriale actuale și varietatea formelor de
design. Astfel, protezele scheletate, prin elementele de menținere,
sprijin și stabilizare, fac trecerea insesizabilă, chiar și pentru
un ochi critic, de la restaurarea fixă la cea mobilă. Problema
esențială rămâne profilaxia țesuturilor cavității orale atât
la pacienții edentați neprotezați, cât și la cei edentați
protezați necorespunzător.
Pentru
a evita apariția unor modificări majore, ireversibile, se recomandă
ca după efectuarea extracțiilor dentare să se realizeze protezări
imediate cu rolul de a modela cicatrizarea osului și a mucoasei de
la nivelul crestei edentate. În timp, aceste proteze vor fi
schimbate obținându-se în final varianta definitivă de protezare
mobilă. Însă, nu orice proteză este benefică țesuturilor orale.
Ea trebuie să fie realizată corect și să îndeplinească
obiectivele stabilite în etapa de structurare a planului de
tratament. După finalizarea tratamentului protetic există patru
etape de adaptare pe care pacientul are obligația să le respecte
pentru a evita apariția complicațiilor. Prin tratamentul protetic
mobil, corect realizat și acceptat de pacient, se obține o
conservare morfologică și funcțională a țesuturilor cavității
orale.
În
situația în care presiunile exercitate asupra câmpului protetic
sunt prea mari, rata de resorbție și atrofie osoasă crește,
apărând modificări importante cu implicarea țesuturilor din jur,
la care se adaugă și un deficit în sprijinul și stabilizarea
protezelor. Orice modificare locală implică și modificări
loco-regionale, caracterizate prin dureri musculare sau dureri la
nivelul articulației temporo-mandibulare, care pot fi indicatorii
unor adaptări deficitare a pacientului la piesele protetice.
La
pacienții edentați, nepurtători de proteze, s-au remarcat
modificări morfologice în funcție de vechimea edentației sau de
patologia generală. Lipsa unor contacte dento-dentare care duc la
masticație incompletă sau incapacitatea de a pronunța corect, sunt
elemente care anunță desfășurarea unor procese care influențează
personalitatea pacientului și integrarea socială.