Vaccinarea începută în trombă are un elan care scade ca viteză, iar autorităţile se grăbesc să dea semnale liniștitoare către populaţie. Sigur, aparent suntem pe calea normalizării relaţiilor interumane și a interacţiunii medic-pacient.

Majoritatea experţilor susţin că pe perioada pandemiei am reușit să adunăm suficient „know how” pentru a crea noi strategii. Vedem spitale care revin la funcţiile pe care le aveau anterior, toate veștile fiind anunţate cu emfază de manageri și echipele lor medicale, dacă mă gândesc la Spitalul Colentina sau la Spitalul Foișor.

Nu același lucru se poate spune despre Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din București, un spital construit în 1906. În debutul pandemiei a fost închis un pavilion, de fapt un spital exterior cu 140 de paturi (Spitalul Zerlendi).

Era exact ce-i lipsea chelului. Ministerul Sănătăţii căuta cu disperare locuri pentru internarea pacienţilor infectaţi, mulţi la număr în acea perioadă, iar DSP, pe motive variate, a văduvit un institut de 140 de locuri dintr-un condei, fără a întreba ce se va întâmpla cu trei secţii și multitudinea de pacienţi care nu aveau COVID-19, dar necesitau asistenţă respiratorie de calitate.

S-au invocat motive multiple, precum vechimea și uzura clădirii (costuri prea mari de renovare), aspecte legate de igiena pavilionului, articole apărute în presă etc.

Închidere neadaptată vremurilor

În perioada pandemiei, unele servicii au fost mai mult sau mai puţin folosite pentru un singur profil – COVID-19 – dar uzura în serviciile de pneumologie a existat (chiar dacă la titulatură erau spitale de linia a doua), a fost și a rămas vizibilă pe toată perioada din 2020.

Institutul „Marius Nasta” a fost în prima linie, a fost bun și la depistarea bolilor infecţioase, virale, tuberculoză, dar și la boli non-COVID. A fost cu caravana de infecţie SARS-CoV-2 la vaccinări, la screening, dar și la monitorizarea bolilor cronice respiratorii.

Doar că s-a uitat un lucru vital, că avea nevoie și de locuri suficiente pentru a asista acești pacienţi veniţi din București și suburbii
(4 milioane de locuitori ) și din ţară.

Dacă atunci era un moment în care autorităţile reprofilau spitale, căutau locuri noi cu disperare, plasând în curtea unor spitale corturi sau module, pentru mine momentul închiderii ca o rezolvare definitivă a acestui pavilion a fost extrem de ciudat și total neadaptat vremurilor.

Ulterior, trei miniștri s-au perindat și, în ciuda demersurilor făcute reflectând realitatea din teren, lucrurile au mers ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Dar pandemia s-a apropiat de sfârșit și au revenit în spitale, progresiv, bolnavii tradiţionali.

Restructurările succesive ale acestei instituţii, cu diminuarea sau blocarea unui număr de paturi de la un an la altul, lipsa de fonduri sau distribuirea cu ţârâita a acestora, absenţa unor construcţii total noi, grefarea pe construcţiile vechi ale institutului de apendice care nu au putut fi terminate completează un peisaj total în discrepanţă cu solicitarea pe care o are această unitate unică în ţară prin gruparea de servicii și de experţi.

Pasarea problematicii

Am scris articole, am atras atenţia în scrisori deschise că nu se poate tăia la infinit din aceste spaţii vitale pentru circuite fiabile ale pacienţilor. În același timp, nu cred că este corectă această procedură de a fi luate decizii pe hârtie de oameni care nu sunt implicaţi în asistenţa de zi cu zi - cum să mai decupăm din paturile unei unităţi sanitare, iar apoi medicului de gardă să-i revină sarcina ingrată de găsire a unui pat liber.

Consider că este vremea ca responsabilităţile să fie împărţite.
Ruda săracă a sistemului românesc, pneumologia ar trebui să se bucure de spitale noi, de servicii cu confort asigurat atât pacienţilor, cât și personalului sanitar care îi asistă.

Lăsarea pur și simplu în grija conducerii a durerilor de cap generate de reactivarea unor secţii, de comasare a unor secţii, de găsire de paturi în saloane care au o uzură de ani de zile și care sunt doar cosmetizate, mie mi se pare deja o pasare a problematicii pe umerii acestora și a halatelor albe care lucrează aici.

Totul, asociat cu o indiferenţă a autorităţilor care uită că avem tuberculoză și în timpul, și după pandemie, cancere pulmonare neglijate care vin în stadii terminale, oameni ai străzii, pauperi pentru care spitalul este și cămin, și vârstnici care sunt trimiși din alte servicii pentru că, la nenumăratele comorbidităţi pe care le au, se adaugă și ghinionul unei afecţiuni respiratorii invalidante.

În rest, doar promisiuni

Am atras atenţia în articole asupra acestor pericole, am cerut o soluţie de rezervă imediată și ne-am ales doar cu promisiuni: proiecte de fezabilitate, promisiuni de fonduri pentru o nouă construcţie.

Din păcate, activitatea medicală la nivelul pe care-l prestăm, la presiunea și la solicitarea care există în prezent nu poate să aștepte materializarea acestor eterne promisiuni.

Urgent se impunea deja din perioada pandemică găsirea unor soluţii de spaţii noi fără a îngrămădi secţiile, personalul medical în spaţii mici, fără condensări de laboratoare, cabinete, fără mutări și aglutinări de dispensare.

În tot acest timp, pavilionul închis completează peisajul Capitalei cu o nouă clădire care se ruinează și capătă rapid patina timpului.
Dacă se dorea o activitate decentă, cu condiţii adecvate pentru pacienţi și personal, se impuneau măsuri rapide și tranșante combinate cu o schimbare de mentalitate la nivel de artizani în strategii de viitor.

Găsirea unei alte clădiri care să poată fi amenajată pentru servicii de calitate era o prioritate absolută. Altfel, responsabilitatea deprecierii actului medical, a lipsei de locuri pentru internarea bolnavilor pe viitor considerăm că trebuie să fie asumată nu doar de medicul de gardă, de personalul secţiilor, de șefii de secţie sau de echipa managerială, ci și de autorităţile care au în subordine acest institut și care au amânat rezolvarea acestei probleme de aproape un an și jumătate.

Probabil că mulţi dintre cei care lucrează în spitale modernizate, reconstruite se bucură la reîntoarcerea în condiţii non-pandemice. Pentru mine de fapt este o reîntoarcere la „anormalul” pneumologiei românești, obligată să supravieţuiască în clădiri și sanatorii vechi sau cosmetizate de
ochii lumii.