Fundaţia
Spandugino din Bucureşti are printre proiectele ei readucerea în actualitate,
prin demersuri editate sau orale, amintirea unor figuri emblematice ale
medicinii din ţara noastră, cu scopul de a întări amintirea reperelor de mare
valoare, demnitate ori prestigiu ale şcolii româneşti de medicină. Astfel, la
24 martie a.c., au fost comemoraţi: eminentul cercetător ştiinţific,
endocrinologul Theodor Spandonide (1920–2011),
care a lucrat o viaţă la Institutul de Endocrinologie „C. I. Parhon“ din Bucureşti,
şi marele anatomist, filosof şi scriitor Grigore
T. Popa (1892–1948), precursor al neuroendocrinologiei. Iniţiativa aparţine
dnei Lavinia Spandonide, preşedinta
Fundaţiei Spandugino, iar personalitatea celor comemoraţi a fost evocată de
dl prof. dr. C. D. Zeletin, membru
al Academiei de Ştiinţe Medicale, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori
şi Publicişti din România.
Dr.
Theodor Spandonide a ilustrat sectorul de cercetare preclinică, în special
biochimică, a Institutului de Endocrinologie „C. I. Parhon“ din Bucureşti,
latură căreia creatorul Institutului i-a acordat încă de la început o statornică
importanţă. A condus mai întâi secţia de fiziologie, apoi pe cea de
imunochimie, într-o permanentă colaborare cu clinica. Temele pe care le-a
ilustrat au fost: maladia hipertensivă, ateroscleroza şi competenţa imunologică
la tireopaţii vârstnici, senescenţa reprezentând o preocupare majoră a primului
nostru aşezământ de endocrinologie. Acestor teme li s-au adăugat studiile
privitoare la metabolismul hormonilor suprarenali în maladia Adisson şi în
boala Cushing a vârstnicului. Între 1969 şi 1973, a fost secretarul ştiinţific
al Academiei de Ştiinţe Medicale. După încheierea mandatului, a revenit la Institut,
îndreptându-şi interesul spre investigarea biochimismului endocrinopatiilor cu
izotopi radioactivi. Unitatea nucleară de aici a fost printre cele dintâi din ţară.
Lucrând sub îndrumarea profesorilor C. I. Parhon, Şt. M. Milcu şi a Marcelei
Pitiş, dr. Th. Spandonide s-a bucurat de mediul foarte intelectualizat al
Institutului, într-o ambianţă ştiinţifică în care erau cultivate filosofia şi
artele.
Prof.
dr. Grigore T. Popa, savant cu importante descoperiri în anatomie şi „primul
mare spirit eroic al învăţământului superior de medicină“, cum l-a definit
prof. dr. C. D. Zeletin în alocuţiunea sa, a rămas cunoscut în istoria
medicinii universale prin descoperirea, împreună cu anatomista australiană Una
Fielding, a legăturii vasculare de tip port dintre hipofiză şi hipotalamus,
publicată în anul 1930, în revista The
Lancet, structură cunoscută sub numele de „sistem port hipofizar“. Profesor
de anatomie mai întâi la Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi la cea din
Bucureşti, căreia avea să-i fie decan, Gr. T. Popa a fost în acelaşi timp şi
scriitor, abordând proza beletristică, dar mai ales pe cea eseistică. Împreună
cu Mihail Sadoveanu şi G. Topîrceanu, a întemeiat importanta revistă Însemnări ieşene (1936–1940), publicaţie
de prestigiu care a luat locul „Vieţii româneşti“, după mutarea ei în Capitală.
Aici şi-a publicat numeroasele eseuri, texte filosofice, nuvele şi schiţe, dar
mai ales note ferme, clare şi adânci, prin care-şi expunea concepţia profund
democratică, opusă drastic fascismului şi comunismului. Multe din textele
publicate în „Însemnări ieşene“ stau la baza unor studii ample ori volume ca: Paralaxa gândirii, Viaţă şi societate,
Cultură şi civilizaţie, dar mai ales Reforma
spiritului, carte reprimată de puterea comunistă şi apărută în integralitatea
ei abia în zilele noastre. Reforma spiritului consta, în viziunea lui Gr. T.
Popa, în formarea de gânditori care să ferească lumea de simplism, primitivism şi
sclavia dogmatică. Excela în intuiţia valorică. În acest sens, îi revine marele
merit de a fi intuit excepţionala valoare ştiinţifică a colaboratorului său,
George Emil Papade, şi de a-l fi recomandat călduros Institutului Rockefeller
din New York pentru studii avansate şi cercetări. Viitorul i-a confirmat simţul
valoric: în 1974, George Emil Palade a fost distins cu Premiul Nobel pentru
medicină, fiind astfel primul român consacrat cu această înaltă distincţie.
Regimul instalat de sovietici în ţara noastră l-a supus unei crunte persecuţii,
pe care savantul le-a înfruntat deschis, în demersuri temerare. De pildă, în
1947, a susţinut la Ateneul Român conferinţa „Morala creştină şi timpurile
actuale“, care a avut ca urmare demiterea imediată din funcţia de decan al
Facultăţii de Medicină şi, nu după multă vreme, din conducerea ARLUS şi din
Academia Română. Aceste abuzuri nemaiauzite au declanşat cea mai vibrantă şi îndelungată
mişcare studenţească de apărare a unui profesor ameninţat cunoscută vreodată nu
numai în istoria Facultăţii de Medicină din Bucureşti, ci în istoria întregii
vieţi universitare româneşti. Mişcările studenţeşti de atunci, cerând
respectarea valorii intelectuale şi a dreptăţii, îşi aşteaptă încă
istoriograful.
