Cea prin care ne dorim seninătatea de a accepta ce nu putem schimba, curajul de a schimba ceea ce putem și înţelepciunea de a deosebi între aceste două categorii. Alcoholic Anonymous au adoptat-o ca lozincă, înţelegând că în această înţelepciune stă de fapt diferenţa între echilibru și boală mintală.

Mi-am adus aminte de ea zilele astea, când, urmărind cele scrise de grupurile efervescente de medici, am observat o mărturie comună: mulţi dintre noi ne-am împăcat deja cu ideea că ne vom infecta cu noul coronavirus.

Marea criză nici n-a început la noi, dar după marea teamă iniţială că lucrătorii sanitari nu vor fi adecvat protejaţi, după ce am văzut că în Italia mor medici, că în Spania angajaţii din spitale sunt consumaţi precum mănușile de unică folosinţă din cauza infectării, după ce am realizat că încrederea în guvernanţi a fost și va fi mereu limitată, deja am început să ne resemnăm.

Nici vorbă de capitulare. E vorba de acceptare, ca să putem merge mai departe și să ne facem datoria.

În rândul personalului sanitar am notat niveluri enorme de anxietate: peste noapte, oameni, în fond, obișnuiţi trebuie să se descurce cu perspectiva de a fi „în linia întâi” și cu presiunea de a fi „eroi”, cu așteptarea tacită de a se sacrifica pentru cei mulţi. Nu putem să ne luptăm permanent cu lucrurile astea, trebuie să le procesăm, să le digerăm, să ni le asumăm pe cât putem.

O oarecare doză de resemnare pare necesară. Dar este și periculoasă. La un moment dat, devine foarte ușor să te resemnezi. Istoria ne arată că omul poate îndura poveri extrem de mari, și pe perioade foarte lungi, dacă îl încarci încetul cu încetul; de asta măsurile restrictive ne sunt servite în porţii mici, deocamdată.

Dar adevărata rezilienţă nu înseamnă doar acceptare. Înseamnă o bună măsură de revoltă. Nu una instinctivă, inconștientă, egoistă. Ci una organizată și deliberată. Când vom intra în contact cu virusul, fără să fim suficient protejaţi, propun să ne facem datoria, dar să avem grijă ca fiecare  fibră a intelectului nostru să se revolte împotriva neglijenţei care ne expune.

Când renunţăm la drepturi fundamentale, din necesitate, să nu o facem bucuroși, ci revoltaţi, măcar în sinea noastră. Să ne făgăduim că ne vom lua înapoi drepturile, cu vârf și îndesat. Ca să avem echilibru, trebuie să știm când să ne resemnăm, și când să ne  revoltăm. Chiar și împotriva lucrurilor care nu pot fi schimbate.