La 30 noiembrie 2013, de Sf. Andrei, a
plecat dintre noi, tot atât de discret precum a trăit, medicul poet, prozator şi
traducător Pan Izverna, pe numele său
Pantelie Tărăbâc. Cel care a văzut lumina zilei la 27 iunie 1937 în Malovăţ,
judeţul Mehedinţi, din părinţii Maria (născută Hurduc), moaşă, şi Alexandru Tărăbâc,
învăţător, a urmat şcoala primară în comuna natală, Liceul Traian din
Turnu-Severin şi Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în
1961. Practică medicina generală şi pediatria în localităţi din judeţele Bacău
(Oneşti, Bârsăneşti), Călăraşi, Constanţa, Prahova până la vârsta de 38 de ani,
după care se dedică scrisului şi medicinii misionare. Debutează literar cu o
proză, în 1965, în revista „Luceafărul“ şi cu o poezie, în 1969, în revista
„România literară“.
Îl cunoscusem prin 1969 în selectul cenaclu
al medicilor (numit mai întâi A. P. Cehov şi apoi V. Voiculescu), condus pe
atunci de medicul Toma Beuran şi apoi de medicul neurolog Romulus Dinu.
Un autentic romantic
Pan Izverna a scris mult. Are 14 volume de
versuri în diverse registre lirice. Predomină în ele fabulosul şi mitologicul,
peisajele de toamnă, registrul fantasticului, izvoarele folclorice îmbinate cu
un stil livresc şi intelectualist şi o palidă formă de ermetism. Totul – cu
sinceritate şi adâncime. Dar în forul său intim era un autentic romantic, cu un
temperament frământat, introspectiv, aspirând către imuabil. Etalează cât se
poate de discret sentimentele sale intime, exprimându-le totuşi într-un stil
limpede şi expresiv, sub forma unor meditaţii. Dau exemplu una din cele cinci
variante ale rondelului intitulat „Rondelul infernal“ (din volumul „Rondelul
tainelor“): „O să plutim pe Acheron/Tu mim bufon şi eu Mimante/Cu nimfele din
Helicon/Tivilichii şi aspirante//Canoanele cu Laocoón/Tantal Sisif
Polidamante/Le-om prăvăli în Acheron/În uralii beligerante//Iară pe Cerber şi
Plutón/ I-om înseta sub diamante/Şi furiile-ntr-un furgon/Le-om otânji cu două
boante…//O să plutim pe Acheron…“.
Doar câteva dintre volumele de poezii
publicate, pe care critica literară nu s-a înghesuit să le ia în seamă la
timpul ieşirii lor de sub tipar, sunt „Arhipelag de noapte“, „Cuaternar“ şi
„Rondelul tainelor“. Medicul-scriitor a lăsat în urma sa şi volume de proză,
cum ar fi „Bătrânul anticar şi alte proze“, „Epifaniile poetului şi ale poeziei
(Eseuri)“. Întotdeauna găsim în substratul lor un îndemn moralizator. Scrisul
lui poartă pecetea stilului simplu, fără înzorzonări inutile.
Doctor fără de arginţi
Pan Izverna era un bun creştin şi un mare
credincios. ţinea posturile şi mergea la biserică. Acest intelectual de înaltă
clasă avea o dragoste de neam şi ţară cum rar mi-a fost dat să văd la alţi
semeni. Era un adversar categoric al comunismului pe care-l ura din toată fibra
lui de român patriot. De asemenea, era adversarul poltroneriei şi al
servilismului de conjunctură. Coloana lui rectilinie nu ştia să se aplece. Nici
nu vroia şi nici nu accepta aşa ceva. Deşi nu mai practica medicina oficial, făcea
misionarism. Mergea la cei suferinzi dându-le ajutor neprecupeţit şi sfatul cel
mai pertinent. Era la curent cu tot ce era nou în medicină. Puteai să te bizui
pe diagnosticul pus de el, de medicul iscusit care era. Te ducea, dacă erai în
suferinţă, la policlinici şi spitale, la colegi de-ai săi… Era, ca şi patronul
său spiritual şi tutelar, Sfântul Mare Mucenic şi doctor Pantelimon, „doctor fără
de arginţi“, care nu pretindea de la nimeni vreo plată pentru binefacerile făcute.
Era calitatea umană de cel mai adevărat deziderat creştin. Darul de a ajuta,
darul creştin şi poezia erau pentru Pan Izverna atât de consubstanţiale, încât
acestea îşi sporeau dimensiunile şi se nutreau reciproc. Resortul spiritual era
acela al stărilor proiective ale unei sensibilităţi nearătate cunoscuţilor.
Odată a mărturisit: „Eu nu m-am socotit niciodată singur pe lume sau Centrul
Lumii. M-am gândit numai la prietenii mei, la oamenii suferinzi din această ţară,
la cei care au o sănătate primejduită şi la cei care au suferit în temniţe şi
care astăzi încearcă să recupereze ceva din viaţa lor“. A îngrijit pe mulţi,
uitând de propriile afecţiuni şi neprecupeţind nimic. În anii ultimi ai lui
Petre ţuţea, i-a fost alături cu sfatul medical, cu îngrijirea, dar şi cu
conversaţia sclipitoare. Se întâlniseră doi intelectuali, doi credincioşi, doi
oameni iubitori de neam şi care urau comunismul, îl detestau şi-l incriminau. Mutatis mutandis, amândurora li se
potrivea de minune ceea ce afirma Cato cel Bătrân la sfârşitul întâlnirilor din
Senatul roman: „Ceterum censeo
Carthaginem esse delendam!“ (Şi, pe lângă acestea, socot că trebuie distrusă
Cartagina!). Cu alte cuvinte: comunismul! Dar Pan Izverna s-ar mai fi putut lăuda
cu prieteniile pe care i le acordaseră şi-l onoraseră un Petre Pandrea (cu al cărui
fiu, Andrei Pandrea, fusese coleg la Medicină şi cu care a rămas în prietenie şi
corespondenţă până în ultima clipă), un N. Carandino, un Corneliu Coposu, un
Pan M. Vizirescu, un Banu Rădulescu, un Sergiu Grossu.
Dialog mereu amânat
Neobositul
Pan Izverna şi-a dat măsura talentului său şi în traducerea unor scrieri din
literatura universală. Energia spirituală care sălăşluia în trupul lui firav părea
de nestăvilit. Aşa se face că în palmaresul său de traducător, singur sau în
colaborare cu distinsa lui soţie (Mioara Izverna), cu geniala sa fiică
(Irina-Diana Izverna) sau cu inegalabila Irina Mavrodin (cumnata sa), se numără
destule titluri şi destui autori de versuri şi proză, cum ar fi FranÎois René
de Chateaubriand, „Călătorii“, Buffon, „Pagini din Istoria naturală“
(traducerea, prefaţă şi note), Gustave Flaubert, „Jurnale de călătorie“ (în
colab. cu Mioara Izverna), Théophile Gautier, „Istoria romantismului“ (în
colab. cu Mioara Izverna) vol. I („Istoria romantismului“) şi vol. II
(„Amintiri romantice“).
Cam acesta
este, pe scurt, portretul unui om care m-a onorat cu prietenia lui. Mereu ne făceam
planul să avem un dialog care să fie înregistrat. Mereu era o amânare. Mereu,
de ceva ani, spuneam că planul se va materializa cât de curând. Mereu sta ceva
în cale: pierderea fiicei sale în 2007, la vârsta de 37 de ani, alergarea sa la
căpătâiul unor prieteni bolnavi, diverse alte obligaţii de familie, masa de
lucru, propria lui boală, adunatul scrierilor fiicei sale din universităţile
olandeză şi americană şi publicarea lor, corespondenţa în engleză cu profesori şi
colegi ai fiicei sale din Olanda şi America, alcătuirea unui volum despre fiica
sa, boala lui tot mai muşcătoare, avatarurile din timpul din urmă al internărilor
sale în spital. Şi chiar nenumărate servituţi care mă ţineau şi pe mine cu
piedici. Şi timpul nemilos muşca lupeşte din Pan… Iar trupul şi mintea rezistau
cu îndârjire… Cu ultima putere şi-a strâns ultimele poezii într-un volum
intitulat chiar „Ultimele“. Ultime au rămas şi regretele de nespus că amânarea
a fost spre paguba noastră, a celor care-i ascultam cu nesaţ poveştile,
istoriile, poeziile din lirica română şi universală şi altele, şi altele
pornite dintr-o memorie excepţională, dintr-o cultură ca de om al Renaşterii. Şi
toate atât de fără infatuare dăruite nouă, celor care l-am cunoscut şi am avut
norocul de a-i fi prin preajmă în risipirile sale, fără să-i putem cuprinde
acel „acum“: „Nu-i de cuprins acest Acum/Nisipul scurs ce îmi învie/Furtuni în
piatră ere de scrum/Vechi sarcofage noi sicrie//Mătăhăiesc ca într-un fum/Augur
întors din leat o mie/Nu-i de cuprins acest Acum/Nisipul scurs ce îmi învie…/Că
prin istorii ultim drum/Mă leapădă şi mă sfâşie/Să vreau să cred că homo sum/Şi
mi se-ntâmplă totul mie/Nu-i de cuprins acest Acum“ (Rondelul Acumului, din
volumul „Rondelurile“).