Un popor sănătos e un popor care face mişcare şi urăşte mâncarea fast-food (Doina Melinte, multiplă campionă olimpică)
Deşi adagiul binecunoscut care spune „mens sana
in corpore sano“ este oarecum contrazis de bogata patologie pe care
marii sportivi o dezvoltă ca urmare a „forţării“ limitelor biologiei
umane şi de numărul relativ mare de decese survenite în cursul activităţilor sportive, practicarea „dozată“, individualizată, moderată şi constantă a exerciţiilor fizice rămâne o sursă sigură de sănătate. Dacă în mediul rural activitatea fizică face parte din viaţa de fiecare zi, în mediul urban (în permanentă expansiune), lucrurile sunt mult mai nuanţate. Să pornim de la un exemplu concret. Cartierul Drumul Taberei din minunata Capitală a ţării este, fără îndoială, unul din cartierele în care viaţa poate continua în parametri oarecum acceptabili, în ciuda reformării „turbate“ la care e supus fostul Mic Paris în ultimii ani (şi încă mai intens în ultimele luni!). Poate că norocul acesta neaşteptat are două cauze mai evidente: pe de o parte, pare a fi fost conceput într-o manieră mult mai funcţională, de către arhitecţii socialismului „avântat“, comparativ cu alte cartiere, pe de altă parte pentru că „furia“ edililor visători – arhitecţilor fără conştiinţă – caizilor imobiliari vizionari s-a îndreptat cu precădere către zona centrală a oraşului. În Drumul Taberei găseşti verdeaţă mai multă decât în întregul Milano, găseşti mici terase curăţele care vara, pe la ceasul serii, când se lasă răcoarea peste caldarâmul încins, sunt populate de familii respectabile. Şi încă mai vezi cupluri în vârstă care se plimbă agale, bărbaţii cu bărbaţii şi femeile cu femeile, nu împreună, ci unii în spatele altora, ele tocând animat reţete culinare, mode, telenovele şi mici conflicte de palier, ei mormăind cu zâmbet şiret judecăţi de valoare pe marginea politicii dâmboviţene. Are de toate cartierul meu, mai puţin oportunităţi pentru activităţi sportive. De fapt, într-un sector al Capitalei care totalizează cam de două ori populaţia Piteştiului, există doar câteva săli (particulare la modul promiscuu!) de gimnastică, unde se practică o formă primitivă de culturism, câteva baze de wellness (care resping prin limite de vârstă şi prin preţuri indecent de ridicate), două bazine de înot ridicole ca ofertă (dar prohibitive ca preţ), câteva terenuri de tenis (cu preţuri piperate şi profesori dezinteresaţi) şi vagi terenuri de minifotbal împrăştiate ici-colo. Să adăugăm două ştranduri de nivel „ligheanul vesel“, două penibile patinoare şi aşa-zise piste pentru biciclişti şi tabloul este complet. Am spus „aşa-zise piste pentru biciclişti“, pentru că acestea nu sunt altceva decât nişte benzi vopsite care traversează trotuare, gropi şi intersecţii, fără minime elemente de siguranţă nici pentru eventualii amatori de sport, nici pentru partenerii de trafic.
De aici şi perplexitatea medicului român atunci
când este chemat să facă recomandări de igienă a vieţii unui pacient
dornic de o existenţă sănătoasă. Să-i recomande renunţarea la fumat unui locuitor al mediului urban, suprapoluat timp de decenii? Să-i recomande practicarea ciclismului, după modelul olandez, într-un oraş ca Bucureştiul – cu nasul la ţeava de eşapament a automobilelor, prin băltoace cu apă fetidă şi fâşii de noroi, sub ploaia de înjurături ale camionagiilor? Să recomande călduros alergarea uşoară pe aleile parcurilor la orele dimineţii, riscând să deştepte agresivitatea haitelor de câini vagabonzi? Nu devine, oare, ridicol cu asemenea recomandări, iar sinceritatea cu care se dedică el cauzei omului aflat în suferinţă nu devine penibilă atâta vreme cât realitatea românească a ajuns sa fie cu adevărat toxică pe plan fizic, dar şi pe plan spiritual?
Faţă de această situaţie, forurile cu putere de
decizie rămân nepăsătoare. Inexistenţa unor programe coerente, bine
articulate, de încurajare a vieţii sănătoase în România, reprezintă
dovada vie a acestei afirmaţii.
Şi atunci, singura opţiune valabilă pe termen lung şi cu minime efecte nedorite este redescoperirea „evadării“ în natură. Evident, nu în modul oarecum promiscuu al grupării strânse în jurul unui grătar prin margini de Bucureşti sau la câţiva metri de marginea şoselei. Nu înconjuraţi de mormanele de gunoi lăsate în urmă de petrecăreţii săptămânii trecute (şi ocolite cu sfinţenie de competenţii salubrizării!). Nu înghesuiţi cu alte grătare fumegânde, înconjuraţi de câini vagabonzi cu priviri famelice care ziua cerşesc, iar după lăsatul serii sfârtecă tot ce mişcă, în acorduri de manele revărsate din uşile automobilelor. Departe de a fi sursă de viaţă lungă, de sănătate fizică şi psihică, toate acestea ne îngustează perspectiva asupra lumii, ne sărăcesc încă şi mai mult de resurse. Drumeţia autentică, aceea cu rucsacul în spinare şi cu opriri la umbra copacilor seculari, la margine de pârâu ce sare zglobiu peste prundiş, pentru a ronţăi un măr în ciripitul păsărilor, ei bine aceasta ne oferă plusul de energie după care tânjim.
