Mulţi au încercat deja soluţii, deci automedicaţie. Se uită spre mine cu un amestec de fascinaţie, groază și suspiciune. Ce exprimă în conversaţie, pe de altă parte, e un fluviu de dorinţă și acceptare. Raţionalizează. Doresc soluţii. Cât mai repede și, dacă se poate, să nu interfereze cu munca pe care o depun, astfel încât să continue să muncească. Dacă se poate, ca și până acum. Carevasăzică, le răspund calm, ce vor de la mine e o curioasă complicitate la o situaţie care-a spiralat în detresă. Eu să tratez simptomele stresului lor ocupaţional, ale mediului toxic, ale condiţiilor stresante de muncă, iar ei să continue comme toujours. „Ce să facem, domnule doctor, că n-avem de ales. Condiţiile sunt cele care sunt, personalul este atât cât este. Calendarul de gărzi nu poate fi schimbat. Hemoragia de pacienţi e fudroiantă, mai ales în spitalele mari, dar și în practicile mai lăturalnice.” Cei care lucrează în mediul privat sunt de multe ori condiţionaţi de anumite „volume” de consultaţii. Afacerea e afacere.
Pe hârtie, când te uiţi la condiţiile de viaţă și de muncă ale unui doctor, lucrurile ar trebui să fie rezonabile. Anumite specialităţi au restricţii la X ore de practică sau Y număr de consultaţii. Dar cine respectă hârtiile? Cine, pe de altă parte, se oprește din măcinatul batozei încât să observe că, după un număr de ore și un număr de pacienţi, riscul de greșeală în practică urcă exponenţial? Ai vrea să fii pacientul unui doctor care tocmai iese dintr-o gardă și intră în operaţie? Te simţi confortabil să știi că ești al 50-lea plus pacient pe care-l vede medicul în garda respectivă?
Sănătatea mintală a perso­nalului medical nu e subiect de glumă. Tare mi-e teamă că, dacă ridicăm pansamentul de pe această rană fetidă, vom afla că nu doar vârsta, deprofesionalizarea ori frustrările explică sărăcirea în număr a corpului medical, ci și atriţia prin stres și tot cortegiul de tulburări psihice reactive.